marți, decembrie 25, 2007

Ave Maria

Lumina in suflet!

Craciun fericit!
Voua, cei care mi-ati oferit idei si inspiratie, prin scrisul vostru, un an intreg, cei care mi-ati transmis emotiile voastre, prin ai caror ochi am vazut o realitate transfigurata, cei care v-ati manifestat indignarile si bucuriile zilnice, VOUA va doresc o sarbatoare cum n-a fost alta, cu lumina si pace in gind, alaturi de familie si de toti cei care va sunt dragi!

As fi facut urarea asta in Ajun insa, ca in fiecare an, pe 24 Decembrie nu-mi gasesc linistea, de parca tot zbuciumul “umbla-n sus si umbla-n jos/ca sa-l nasca pe Hristos” mi s-ar plimba prin vene...Si-abia tirziu in noapte, de obicei pe la ore tirzii, simt lumina Craciunului si pacea blinda a noptii binecuvintate.

Am primit atitea urari si atitea prezentari PP minunate incit este greu sa scornesti formulari care sa le intreaca. Probabil ca , in ceea ce ma priveste, divinul Ave Maria al lui Shubert este cel care ma face sa simt esenta Craciunului cu aceeasi forta, de fiecare data, iar- pentru ca este atit de popular- am youtube-it un pic si, in dar, ofer rodul cautarilor mele.

Pentru voi.

miercuri, decembrie 05, 2007

marți, noiembrie 27, 2007

Homo videns c'est moi...e!

Am primit ieri, prin posta, carticica lui Giovanni Sartori “Homo videns – Imbecilizarea prin televiziune si post-gindirea” si nu m-am putut abtine sa nu citesc macar introducerea. Iata ce scrie autorul : “ Ne aflam in plina si extreme de rapida revolutie multimedia.Un proces cu multe tentacule (Internet, calculatoare personale, ciberspatiu) care se caracterizeaza insa printr-un numitor comun: tele-vederea, si prin aceasta o tele-traire a noastra.Asadar, in aceasta carte focul se concentreaza asupra televiziunii iar teza de baza este ca fenomenul video il tranforma pe homo sapiens produs de cultura scrisa intr-un homo videns, in care cuvintul e detronat de imagine. Totul devine vizualizat.Dar in cazul acesta ce se intimpla cu non-vizuabilul (care e mai raspindit)? Astfel, in timp ce ne preocupa cine controleaza media, nu ne dam seama ca de fapt instrumentul in sine si pentru sine este cel care ne scapa de sub control.”

Asa mi-am dat seama ce voiam sa spun, de fapt, in urmatoarele rinduri, publicate aici acum vreo luna si sterse, tot de mine, pentru ca pareau a nu avea substanta :

Sunt prinsa intre oglinzi.
Eu, ca parte a lumii, ma vad uneori in ecranul televizorului si tot despre mine vorbesc persoane "autorizate".
Din ecranul calculatorului luminile mele se rasfring in mii de pareri despre lumea din ecranul televizorului.
Acolo sunt eu.
Iar luminile stralucesc si se rotesc in jurul meu asa de repede incit eu nu ma mai regasesc.
Unde sunt?
Si-atunci, ma agat de conversatii fugare si incerc sa opresc clipa...

Urma un interviu experiment (despre limba romana folosita de informaticieni) la care am renuntat si-acum, desigur, imi pare rau.

Oricum, imi propun sa nu incep sa citesc si “Homo videns...” chiar acum pentru ca am inceput , deja, “O biografie“ a lui Andrei Serban (la care gifii de vreo luna, neinteresata fiind prea tare de fenomenul teatral ori de experimentele lui din perioada americana), “Viata mea cu Beatles” a lui Tony Bramwell (care este incredibil de prost scrisa insa care reflecta, totusi, nebunia anilor ’60 si conservatorismul societatii engleze rascolit de “nebunia Beatles” ; am ajuns la momentul Yoko Ono si la ura neimpacata pe care i-au purtat-o restul beatlesilor, pe nedrept, as zice) si “Invitatie la esafod” a lui Nabokov pe care vreau sa o savurez, si tot n-am vreme...:-)

Am fost la ultimele cursuri recapitulative sustinute de profesorii de la Comunicare, am participat la organizarea alegerilor europarlamentare asa ca am ce povesti , nu gluma. Timp sa fie si lecitinaaaa, multa lecitinaaaaa...:-)

Am primit astazi si rezultatul testelor psihologice (au fost trei la numar) care au sustinut (prin participare, nu altfel :-) o interesanta lucrare –profilul psihologic al bloggerului , care poate fi vazut aici
si aici, pe larg.
In ceea ce ma priveste, ma incadrez :p

duminică, noiembrie 18, 2007

Codul lui Da Vinci

Am vazut ieri filmul “Codul lui Da Vinci” si, pentru prima oara, mi-a placut mai mult un film decit cartea. In primul rind, pentru ca surprinde, cu precizie, esenta ideilor lui Dan Brown si, pe cit mi-am dat seama, include si o parte din contestatiile ulterioare. Nu am vazut documentarele “Codul spart al lui Da Vinci” ori “Adevaratul cod al lui Da Vinci” si nici alte carti care au “curs” dupa nebunia declansata de Brown, insa am urmarit o parte din discutiile de pe net asupra acestui subiect si, vorba unui amic, sunt oameni gata sa ucida pentru a convinge ca tot ceea ce este scris acolo este gresit.

In fond cu ce idei tulburatoare vine Dan Brown? Ca Iisus a avut un urmas si ca Maria Magdalena a fost cea care l-a adus pe lume. Ca “descendenta” Lui s-a pastrat pe linie feminina (de ce nu si masculina, nu se explica), ca a existat o “fratie” care a ocrotit aceasta descendenta (aici se insinueaza ca Biserica a platit un pret greu pentru mentinerea secretului descoperit de catre templieri, “bratul armat” al Staretiei din Sion) si, nu in ultimul rind, ca femeile au fost sistematic persecutate de Biserica. Se vorbeste chiar de cifra de 50000 de femei arse de vii, in 3 secole de vinatoare de vrajitoare - de fapt, liber-cugetatoarele vremii. Desigur, o cifra impresionanta, dar greu de dovedit. Probabil ceea ce a iritat dreptcredinciosii a fost degetul intins inspre Biserica, desi se stie deja ce crime s-au infaptuit in numele credintei (inchizitia va spune ceva ?).
Desigur, Brown foloseste copios simbolistica rozacruceana asa cum a facut-o si Umberto Eco pentru a lansa o cu totul alta ipoteza iar, ca tot nu mi-am propus aici sa disec “Codul...” , am convingerea ca astazi voi citi cu alti ochi « Pendului lui Foucault » mai ales ca, spre deosebire de policierul lui Brown, “Pendulul...” este literatura.

Revenind la film, dincolo de povestea lui Brown, am descoperit Europa nocturna, cu muzeele si castelele pe care ni le prezinta, de altfel, si ghizii excursiilor noastre de vacanta in varianta “oficiala”. Codul...lasa loc insa visarii si creeaza acea magie care explica frenezia turistilor japonezi (un exemplu, la intimplare) de a-si pune banii la bataie pentru a reface traseul domnisoarei Neveu si a profesorului Langdon. Probabil ca hotelierii francezi si englezi ar trebui sa-i ridice o statuie scriitorului american si sa-i omagieze creativitatea…
Tot filmul m-a facut sa-mi amintesc de o noapte teribila, acum citiva ani, cind ne-am ratacit, cu autocarul, pe la orele 4, pe niste drumuri destul de pustii, in Franta. Ne-am oprit la portile unui castel, asemeni resedintei lui Teabing. O alee lunga, cu pietris atent pieptanat, ne-a condus pina la zidurile masive si, in intunericul spaimos, o singura fereastra luminata ne-a aruncat o umbra de speranta. Acolo, un fel de Remy mai tinar, statea in fata unui monitor. Am batut in geam si a iesit pentru a ne explica intr-o franceza cu un puternic accent german pe unde sa o luam. Usor nervos s-a aratat doar cind i-a vazut pe baietii grupului cum misunau pe linga cele patru superbe Porche, fotografiindu-se linga ele in toate pozitiile :-)

Mai demult am citit un interviul acordat de Tom Hanks pe marginea acestui subiect si stiu ca m-a nedumerit atunci detasarea pe care o manifesta actorul fata de ecranizare. El insista pe ideea ca este o fictiune si, abia dupa ce i-am vazut evolutia, am inteles cita dreptate avea. Faptul ca un film prezinta o gorila uriasa care ia in stapinire New Yorkul sau ca extraterestii invadeaza lumea nu inseamna ca acesta si este adevarul. Nu este adevarul nici daca vezi scris, negru pe alb, acele lucruri. Si-atunci, de unde atita pasiune in combaterea cartii?! Filmul, din cite stiu, nu a fost contestat... Dar nici nu a primit Oscarul. :-)

Ca o concluzie, caci astazi am avut "de invatat" la istorie, impreuna cu fiica-mea, lectia « Catolicism si ortodoxie in Evul mediu » si am avut unele explicatii de dat, cred ca a venit timpul la Biserica sa-si schimbe "partitura" . Copiii vad filme si citesc carti ca « The Da Vinci Code » iar noi, parintii lor, venim dintr-o societate care, timp de 40 de ani a respins credinta. Chiar daca nu ar fi fost asa, ar fi fost greu de explicat fetelor de ce nu au voie in altar ori de ce nu pot sluji in Biserica .
Parerea mea este ca aceasta carte deschide un drum al tolerantei. “Ce va face descendentul in viata al lui Iisus, va distruge credinta sau o va innoi?” – este intrebarea filmului iar Biserica (si includ aici si Sinagoga ori Moschea) trebuie sa gaseasca un raspuns.
Acel raspuns care sa faca imposibila repetarea unui 11 Septembrie, cu toate repercusiunile sale.

**************

P.S. Dind eu o cautare pe google la “Ordinul templier” iata ca gasesc ca ideile lui Brown au fost preluate de Wikipedia, enciclopedia moderna si-atit de la-ndemina in comparatie cu bibliotecile Vaticanului...Grea sarcina are noul Papa! :-)

joi, noiembrie 08, 2007

Viata de dupa munca

Constat, cu uimire, că-mi prieşte statul acasă. Ma întreb dacă nu cumva mi-am greşit vocaţia şi dacă, nu cumva, ar fi trebuit să fiu casnică.
Aşadar, graţie virozei mele am reuşit să:

1. termin “Lolita”: O zi întreagă m-am gândit care ar fi o traducere mai bună a versului “ The moral sense in mortals is the duty/We have to pay on mortal sense of beauty”. Mi-a căşunat că întregul roman s-ar învârti in jurul acestor cuvinte,aşa că adaptarea mea ar fi: "Datoria morală a umanităţii/ (pentru a da un sens virtuţii)/ Este de-a pătimi în faţa/ Nimicitoarei forţe-a frumuseţii" . Traducătorul a optat, fireşte, pentru o transpunere “curată”, respectiv: “Simţul moral al muritorilor este datoria/ Ce trebuie plătită faţă de sentimentul muritor al frumosului”.

Aş reţine si cuvintele lui Nobokov, legat de această carte memorabilă : " Într-o ţară liberă nu este de presupus că un scriitor o să-şi bată capul cu democraţia exactă dintre senzualitate şi senzitivitate; n-ar avea nici un rost; pot să admir, dar nu sunt capabil să rivalizez cu cei ce expun tinere şi frumoase mamifere fotografiate în reviste unde decolteul general este coborât atât cât trebuie pentru a provoca chicotitul unui fost director de şcoală, dar destul de ridicat pentru a nu atrage încruntarea directorului de poştă. (...) Pentru mine, opera de ficţiune există în măsura în care îmi produce ceea ce aş numi grosso modo bucurie estetică, adică sentimentul de a fi oarecum conectat undeva cu alte stări existenţiale unde norma este arta (curiozitate, tandreţe, bunăvoinţă, extaz) (...) Un critic american a emis părerea că Lolita ar reprezenta monumentul pasiunii mele pentru romanul romantic. Dacă am înlocui “romanul romantic” cu “limba engleză”, formula aceasta elegantă ar fi mai corectă.”
Jos pălăria, câtă vreme pasiunea aceasta s-a exprimat în altă limbă decât limba maternă.
O recenzie gasim aici http://www.bookblog.ro/x-ana-maria-petritan/lolita/#comments

2. particip la două dintre cursurile organizate de SNSPA, în vederea luminării masteranzilor dornici de învăţătură. Dincolo de faptul că, în Constanţa, condiţiile oferite studenţilor sunt mai bune decât cele din Bucureşti, la secretariat m-am lovit de aceeaşi lipsă de comunicare de care suferă întreaga organizare a Facultăţii de comunicare. Uite-asa! Incercarile mele de a afla care este telefonul unde pot apela să aflu când şi unde se ţin cursurile viitoare s-au izbit frontal de tirada secretarei care mi-a COMUNICAT:
a. că nu este pusă la secretariat să răspundă întrebărilor studenţilor ;
b. informaţiile se pot afla de la avizier şi, dacă eşti din alt oraş, nu este problema ei;
c. că studenţii sunt foarte obraznici, insistenţi şi pretenţioşi iar, dacă pică examene, i-a vazut ea cum fac şi leşină pe-acolo;
d.bla-bla-bla , dar mi-a dat totuşi numărul de telefon, doar dacă îi promit că nu o să o deranjez şi s-o sun;
e. este ultima oară când mă lasă să-i folosesc computerul ( să salvez pe un stick informaţiile date pe CD de profesor), întrucât poate lua viruşi, iar calculatorul este vechi.
2*. WTF ???

3. apreciez cursurile drept bunişoare, Comunicarea audio-vizuală mi-a oferit o serie de cunoştinţe noi şi o importantă deschidere de căutări pe acest subiect iar la Teoria comunicării , alături de nişte noţiuni fooaaaarte generale, am aflat opinia profesorului că (a) şcolile din ziua de astăzi nu sunt ce-au fost şi că (b) diplomele nu certifică (sic!) cunoştinţele reale ale studenţilor. Grosso modo: vom cumpăra, practic, nişte diplome, câtă vreme “clopotul lui Gauss nu poate fi spart” (pentru cine pricepe: în lume cantitatea de prostie ca şi cea de inteligenţă rămân constante )

Repet: WTF??

4. văzut filmul “Inscenarea” (“Wag the dog”, în original), cu de Niro şi Hoffman în interpretări de zile mari, iar asta graţie torentz-ului la care m-am dedat, cu neruşinare aş spune, în ultima vreme. Film de văzut neapărat pentru cei interesaţi de manipulare, în general, şi cu mijloce audio-vizuale, în special.

5. particip la adunarea părinţilor pe şcoală şi să preiau conducerea asociaţiei respective, dar nu pen"că aş fi merituoasă ci pen”că am un spirit de sacrificiu (al timpului, doar) mai mare ca alţii.... Sau , dacă mă gândesc mai bine, că în bunătatea mea totdeauna rămân grea - conform zicalei. :-)

6. fiu acceptată într-un grup de studiu al bloggerilor, aşa că am completat nişte chestionare psihologice iar, dacă voi afla rezulatele, le voi publica şi aici. Nu de alta, dar poate mă luminez şi eu ce ce caut in blogosfera (incă nu sunt sigură :-)

7. să comand două cărţi pe care nu le găseam în oraş : « Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli» a lui Cărtărescu, pe care am dăruit-o acum doi ani, fără să fi reuşit să o citesc, şi « Homo videns.Imbecilizarea prin televiziune şi postgândirea » - Sartori, de care am aflat tot la cursuri. Recenzia aici http://www.bookblog.ro/sociologie-antropologie/homo-videns-imbecilizarea-prin-televiziune-si-post-gandirea/#comments

8.socializez mai mult pe net şi-aşa a, aflat de trupa Evo. Un cântec aici http://www.youtube.com/watch?v=CiOEAgF9gGs Vocea fetei, remarcabilă.

9. nu fumez vreo cinci zile. Din nefericire nu mi-am depăşit recordul personal de 6 luni, însă m-a incurajat faptul, pe sloganul : “dacă vrei, poţi!”

10.să mă enervez aşa de tare (până la finalul acestui post) încât să vreau să învăţ dactilografia oarbă, după cum ne sugereaza gramo, aici http://gramos.wordpress.com/learn/dactilo/

Şi-acestea fiind decantate oare nu-i mai bine să devin casnică?

marți, octombrie 30, 2007

army dreamers

Pe Kate Bush am descoperit-o, in muzica, cu ani in urma insa abia zilele trecute am avut curiozitatea sa caut pe net textul acestui cintec si "Army dreamers" m-a incintat o data in plus. Iar, in tristetea de a fi trebuit sa fac o serie de compromisuri la serviciu, doar acest refren mi-a oferit putina consolare...de aceea:

Kate Bush - Army Dreamers
http://www.youtube.com/watch?v=tWdHOm256N4

"b.f.p.o.*"
Army dreamers.
"mammy's hero."
"b.f.p.o."
"mammy's hero."
Our little army boy
Is coming home
from b.f.p.o.
I've a bunch of purple flowers
To decorate a mammy's hero.
Morning in the aerodrome,
The weather warmer, he is colder.
Four men in uniform
To carry home my little soldier.

"what could he do? Should have been a rock star."
But he didn't have the money for a guitar.
"what could he do? Should have been a politician."
But he never had a proper education.
"what could he do? Should have been a father."
But he never even made it to his twenties.
What a waste --
Army dreamers.
Ooh, what a waste of
Army dreamers.

Tears o'er a tin box.
Oh, jesus christ,
he wasn't to know,
Like a chicken with a fox,
He couldn't win the war with ego.
Give the kid the pick of pips,
And give him all your stripes and ribbons.
Now he's sitting in his hole,
He might as well have buttons and bows.

"what could he do? Should have been a rock star."
But he didn't have the money for a guitar."
what could he do? Should have been a politician."
But he never had a proper education.
"what could he do? Should have been a father."
But he never even made it to his twenties.
What a waste --Army dreamers.
Ooh, what a waste ofArmy dreamers.
Ooh, what a waste of all thatArmy dreamers,
Army dreamers,
Army dreamers, oh...

("b.f.p.o.")
Did-n-did-n-did-n-dum...
Army dreamers.
Did-n-did-n-did-n-dum...
("mammy's hero.")
("b.f.p.o.")
Army dreamers.
("mammy's hero.")
("b.f.p.o.")
No harm heroes.
("mammy's hero.")
("b.f.p.o.")
Army dreamers.
("mammy's hero.")
("b.f.p.o.")
No harm heroes.

miercuri, octombrie 24, 2007

Tulcea de alta data...








Intrucit astazi am descoperit citeva fotografii inedite cu Tulcea din perioada interbelica ; le public aici, in speranta ca vor fi cuiva de folos.

As vrea sa le multumesc Mihaelei G. - care le-a descoperit- si lui Sorin B., care mi le-a pus la dispozitie.

luni, octombrie 22, 2007

Copiii...blocurilor!

Am primit si eu “leapsa” sa vorbesc despre copilaria mea desi, la noi, in Dobrogea, jocul asta se numea , prin cine stie ce «alunecare » fonetica, lena.
Asadar, fara a avea poduri magice, ori paduri in care sa te pierzi, copilaria in orasul meu, Tulcea, in plina constructie a socialismului se desfasura…in fata blocului. In cartierul ridicat dupa anii ’60 locuiau tinerii profesori ori invatatori, tinerii militieni, tinerii activisti de partid si, desigur, noi, copiii. Am ales, de vreo doi ani, sa ma intorc aici, asa ca am privilegiul sa fac diferenta intre cum era si ce a ramas din curatzelul(pe-atunci) cartier "23 August"... Uneori, in dimineti magice, am norocul sa-mi intre pe fereastra aceleasi sunete. Ieri, de exemplu, am auzit tiuitul lung, subtire, care anunta trecerea unui vapor pe Dunare. Alta data am simtit acelasi aer cald al toameni, cu miros de frunze arse si de iarba uscata.
Astazi sunt mai multe garduri in cartier. De fapt, numai garduri. Gradinitele din vale si-au imprejmuit « proprietatea » cu urite plase verzi iar scoala cartierului a devenit o cetate inexpugnabila in care, pentru a accede, trebuie sa ocolesti mult. Derdelusurile noastre au disparut inghitite de noile proprietati iar prietenoasa curte a scolii nu mai adaposteste jocurile de baschet, fotbal ori…lena. Insa, am speranta ca, in fiecare gradina, se mai gasesc inca, in adinc, «comorile » noastre.

«Comorile » era jocul preferat de fete. Adunam petale, crengute, pietre cu forme ciudate, cioburi multicolore, bucatele de oglinda si, neaparat, un geam de marimea unei palme. Desi cele fumurii ori verzi se gaseau din belsug, noua ne placeau cele simple, albe si curate. Sapam o groapa mica, aranjam "trofeele" cit puteam de frumos, le acopeream cu sticla de protectie si-apoi ingropam totul. Era un gest de mare prietenie sa arati cuiva « comorile » tale. Totul se facea cu un ritual anume, amicul era obligat sa jure solemn ca nu va dezvalui secretul , era dus cu ochii inchisi pina la « comoara », apoi, cu degete subtiri, se dezvelea « ochiul » stradaniei noastre. Aceasta activitate ne ocupa dupa-amieze intregi.

Alta data jucam « «9 pietre », «mijita » ,”ratele si vinatorii”, “tara, tara, vrem ostasi” si, mai maricei, “razboiul”, o nebunie de confruntare cu copiii blocurilor (sic!) din vale. Atunci s-a intimplat si accidentul care ne-a oprit pornirile belicoase, cind un arcas a fost la un pas de a lua foc, de la o sageata cu virful in flacari care s-a oprit chiar in propriile haine.

Nu trebuie trecute cu vederea nici tigancile care, in fiecare duminica dimineata, ne trezeau cu strigatul « covoare, covoaaaaaare » , un sunet ragusit si sonor, inconfundabil… Erau acele tiganci cu salvari aurii ori stralucitor inflorati care numarau, in micul lor negot si « stiiiicleeeeesiborcaaaaaane » . Eu ma imprietenisem cu doua dintre ele, putin mai mari decit mine ; pe una o chema « Gorila » iar pe cealalta «Ciocolata ». Imi amintesc privirile « Gorilei » (era desigur oachesa dar nu insuportabil de murdara), de neputinta lor de a comunica si de uimirea si incintarea cu care ne priveau hainele. Am avut senzatia, anul acesta, ca o zaresc pe « Gorila » pe strada . Aceeasi cautatura, aceiasi ochi negri, insa parea de 60 de ani. N-am avut curaj sa o intreb : tu esti Gorila ?

Ei, si printre amintirele mele, la loc de frunte, se afla si vinzatorul de cocosei din zahar ars care, atunci cind oprea pe aleea dintre blocuri, crea mare agitatie. Noi toti plecam sa cerem cei 10 lei cuveniti pentru forma translucida care ne inrosea toata gura, ori pentru merele glazurate infipte intr-un bat care, totusi, nu aveau acelasi succes. Cocoseii erau preferati, intotdeauna, pentru strimbaturile cu limba rosie in care baietii devenisera maestri cit si pentru rujul « natural » cu care se puteau lauda fetele.

Tot la capitolul « sunetele cartierului » erau si geamgiii cu « geaaaaaaaamuri, oglindeeeeee…» si tocilarii cu «cutiteeeeee, cutiteeeee… » pe care-i urmaream fascinati pina ieseau din raza de securitate a parintilor care ne vegheau din balcoane, iar asta pentru a vedea scinteile scoase de sub piatra care avea un foarte palpitant mecanism de rotire, actionat de picior.

Acum, cind nu mai sunt derdelusuri, nici tigani, nici vinzatori ambulanti, avem copaci. Castanii, teii si nucii plantati la vremea copilariei mele au inghitit, parca, blocurile cu 4 etaje. Coroanele lor se profileaza pe cerul atit de familiar iar pasarile, multe, multe, ma trezesc dimineata. Am identificat pitigoi, vrabii, ciocanitori si turturele iar, in citeva seri,m-a trezit cintecul dulce, lung si tinguitor al unei pasari misterioase. Iar, daca privighetoare nu a fost, ce ar fi putut insufleti noaptea luminoasa de vara al unui cartier adormit intre tei ?

luni, octombrie 15, 2007

Profesionistii

Putine emisiuni tv reusesc sa ma impresioneze insa, de fiecare data, ramin placut surprinsa si entuziasmata de emisiunea Eugeniei Voda- Profesionistii. Din nefericire pentru mine, mereu prind sfirsituri si ramin mereu cu un gust amar cum sunt "aruncate" la ore tirzii astfel de emisiuni, atit de bine facute. Simbata a fost un interviu oferit de procurorul Voinea, cel care a instrumentat procesul lui Ceausescu. Remarcabila Eugenia Voda si uimitor procurorul... iar interviul, extrem de onest. Sper sa apara inregistrarea aici http://www.tvr.ro/emisiune.php?id=644&ed=16372 , unde deocamdata se afla numai inregistrarile interviurilor Ambasadorului Spaniei in Romaniei si dr. farmacistului Lucian Bojor (pe care nu le-am vazut, avcourse :-)

Dupa nitica gugaleala astazi , am gasit si un interviu oferit, de data asta, de Eugenia Voda http://www.cariereonline.ro/index.php/articles/Eugenia_Voda:__Nu_îmi_plac_salturile_cu_parasuta_închisa

P.S. Pina la urma am aflat orele de difuzare ale emisiunilor Eugeniei Voda: marti la 17 pe TVR Cultural si miercuri la 02,30 (in reluare) ; tot in reluare, la 01,35 simbata noapte, pe Romania International...

vineri, octombrie 12, 2007

Evrrrru!

O stire aparuta astazi pe Hotnews http://www.revistapresei.ro/articol_86650-Bulgaria-cere-ca-euro-sa-se-numeasca-evro.htm ("Bulgaria cere ca euro sa se numeasca evro") mi-a amintit un incident petrecut asta vara, la Balcic.

Indragostiti cum eram noi de Castelul Reginei Maria, il vizitam cu nesat si, intr-una din seri, ne-am oprit mai mult linga bazinul cu nuferi.Nu stiu eu ce faceam (poze, desigur!), prietena mea vorbea la telefon, insa atmosfera relaxata a disparut intr-o clipa, odata cu aparitia unui grup de copii surescitati care m-au anuntat ca "fata ta a fost arestata!"

In primul rind ca nu intelegeam cuvintul "arestata", nici de ce erau asa de agitati, asa ca m-au luat pe sus, pina la "locul faptei", unde un politist bulgar, rosu si transpirat, se rastea la fiica-mea, care parea pierduta in spatiu. Din multele lui vorbe, una se repeta obsesiv, o miriitura: EVRRRRU! O dau eu pe engleza, el, nimic. Mai urlator: EVRRRRU! Fiica-mea, cu corpul delict -o frunza de lotus - in mina, m-a facut sa inteleg problema. Politistul, la sclipirea mea de intelegere, a inceput sa-mi fluture cinci degete in fata ochilor: ZVAI EVRRRRU! - si-a dat sa puna mina pe copil... In panica, ridic tonul, explic in engleza ca nu era vreo pancarta de avertizare (cum era sa-mi apar puiul?!) ... se aduna oameni, ce mai, ca la circ. Intre timp imi amintesc eu refrenul cu "ein, zwei, polizai" insa ma fac ca nu pricep. Pina la urma, vede el ca nu o scoate la capat cu cu noi asa ca ne arata iesirea.

Fiica-mea, spasita, a pus frunza rupta la loc in bazin , rusinata la culme, eu am certat-o ca "mama, vezi ce se intimpla daca nu ma asculti" si, cu politistul pe urmele noastre, am iesit din parc, cu coada intre picioare. Ma uitam cu coada ochiului la el si ma gindeam ca mare lucru a fost ca nu ne-a tras si un toc de bataie.
Citeva zile mai tirziu am aflat ca strigatul de lupta "EVRRRU!" inseamna, de fapt, euro, si ca ar fi rezolvat rapid problema.

Asadar, daca Bulgaria cere Uniunii Europene ca moneda unica sa fie, de-acum, "evro" si chiar ameninta cu blocarea negocierilor de aderare dintre Muntenegru si U.E., intru reconciliere vin cu o noua propunere: moneda sa fie "ZWEI EVRU!", ca este mai acoperitoare... :-)

miercuri, octombrie 10, 2007

Fragmente

Chat,chat, chat...insa in avalansa de vorbe cu care ne inconjuram zilnic, astazi am primit o foarte amuzanta descriere a bloggerilor...zice-asa amicul meu care, apropo, uraste yms-ul:

El: daca ar fi sa impart azi blogosfera in categorii, asa avea asa:
El (10/10/2007 11:33:59 AM): - attention whores. pesoane care "au penel" (cum am vazut ca se spune, evident gresit semantic) si care aspira sa devina jurnalisti, sau chiar sunt. exemplul perfect: bucurenci
El (10/10/2007 11:35:45 AM): defecte: incredere prea mare in propriile pareri, nedeschidere spre dialog. ei polemizeaza cu bata. maximul de argument e argumentul autoritatii: "pai, daca-ti spun EU?"
El (10/10/2007 11:35:46 AM): categoria 2:
El (10/10/2007 11:35:46 AM): - pustanii. aia de au vrut sa *** cu ajutorul forumului vor acum sa *** cu blogul. (pardon)
El (10/10/2007 11:35:48 AM): - gagicile despletite. "doar eu sufar, nimeni n-a mai suferit pana acum. sun ofelia, penelopa si julieta la un loc. omoara-ma, dar iubeste-ma."
El (10/10/2007 11:36:25 AM): - religiosii. foarte multi preoti in blogosfera! eu pana acum n-am intalnit unul care sa nu fie imbecil, dar na, dat fiind ca e un subiect sensibil, sa spunem ca n-or fi toti asa.
El (10/10/2007 11:37:01 AM): - oamenii normali. pe astia nu-i viziteaza aproape nimeni si scriu rar. cu mici exceptii...

Intrebare: cine si cum se recunoaste in aceste categorii? :-) funny

*****

Si tot astazi am rasfoit alte bloguri (nebunie mare, frate, cu acesta noua distractie) asa ca l-am descoperit pe acesta http://doareu.blogspot.com/ unde > are o pisica fix ca a mea :-) Una dintre scrierile lui mi-a atras atentia...e din nov. 2006:

Zice: <<"Bai, dar de ce [...] masii, nu ma simt mai sigur pe mine, mai intarit si mai cinic?.." Lol, ca sa zic asa... "Pai, ca n-ai de unde, asa esti tu croit..." sau ce naiba sa-i mai spun sa faca?..Ah, simt ca incep sa dau sfaturi, o trasatura masculina, si nu stiu sa-i dau..Adica stiu, dar parca sunt din carti, din filme.."Nu, ma," zice.. "pai, tu cum reusesti?" Tare, ma gandesc.. "ce sa reusesc?", intreb.. "Pai, sa te doara-n stii tu ce daca iti zice vreuna la care tu tii ca un imbecil ca sa gandiiit eaaa...[ ;)) ]...ca n-ar merge sa continue..." Phaaa... "pai...man...nu reusesc nici eu." Confuzie totala..hai la o bere..

Da, suntem un grup destul de larg de astfel de dinozauri, care fugim destul de haotic de glaciatiunea produsa de un numar tot mai mare de femei, care se misca foarte repede pe campul de lupta. Folosesc niste arme neconventionale, lupta urat, lovesc sub centura si sunt atat de rapide incat din doua miscari te-au facut, boule.

Nu urasc femeile, acesta nu este un post despre asta... Ba chiar le iubesc, e ca in bancul ala: sunt un lesbian, iubesc femeile... Si mare dreptate avea Cartarescu in a lui "De ce iubim femeile". De fapt, asa am vrut sa numesc postul asta, dar nu vreau sa afirm o opinie...vreau doar sa zic, uite ce dracu mi se intampla si ca de asta ajungi sa spui "DOAR EU". DOAR fuckin' EU. Da, sunt putin furios, scuze. Nici nu am cum sa fiu altfel... Doar maine o iau de la capat, nu?...>>

Teribil. Onoratele matres s-au nascut, deja! :-)

luni, octombrie 08, 2007

Comunicam sau nu comunicam?

De cind tot astept un rezultat de la SNSPA, in ideea inceperii masteratului meu in domeniul comunicarii, mi-a crescut barba...albastra. Totusi, astazi am descoperit un blog interesant, al lectorului Dan Petre, asa ca-l voi adauga in blogroll. Conex, a rasarit si Ramona Patrascanu din blogosfera, asa ca -hop!- mi-am gasit de studiu zilele viitoare. Macar de amuzament.

Curios este altceva. In cautarile mele frenetice de a descoperi care anume masterat mi s-ar potrivi mai bine (in coafura, desigur :-), la Facultatea de drept si administratie a aceleiasi SNSPA am penetrat cu mare aplomb pina in strafundurile grupului de discutii respectiv pina la obtinerea suporturilor de curs. Uite-asa! Numai la Facultatea de comunicare nu si nu. Inca astept o parola, semn ca misterele comunicarii :p nu se obtin cu una cu doua.

In orice caz, pina cind se vor deschide larg portile cunoasterii, trebuie sa colorez acest spatiu si parca, parca m-ar tenta wordpress-ul.
Liviuuuuuuu, I need u so much :-)

sâmbătă, octombrie 06, 2007

Bulgaroi cu ceafa groasa

Reiau aici povestea cu "Umul alb lung", pentru ca mi s-a parut partea cea mai haioasa a brosurii lui Alexandar Lambov, dedicata "matusei sale - pictoarea din Balcic, Maria Lambova- cu plecaciune! " :-p


Intrucit mi-e foarte lene s-o iau de la capat cu scanarile (altele, decit cele 6 pe care le avem aici), iata cum isi incepe povestirea maestrul:
"Scopul prezentei inscris (nota- voi pastra aici redactarea originala, cu tot cu dezacorduri :-) este a lumina istoria adevarata a Castelului "Tenha yuva" (Cuibul linistit) linga Balcic, utilizind fapte adevarate si amintirele contemporanilor. A curata de greselele ingramadite pe anurile trecute, naive si pina la prostute, prezentari nihiliste, care citeodata cu usurinta si fara simt de raspundere se servesc publicului turist curios, care viziteaza acest colt adorabil al pamintului bulgaresc. Cred ca examinind, desi superficial , resedinta reginei romana Maria la Balcic, va aduce un aport sensibil la istoriografia Orasuluiu alb din timpul ocupatiei romana.
Sunt mindru a stabili ca locuitorii orasului Balcic pe vremurile acele, desi a uimi admirabilitatea hailaifului ( :-p) raman, niciodata nu s-au oprit de a se numi bulgari.




















Asadar, dupa ce au adus filoxera la "Cuibul linistit" , cumparind paminturile din zona, au "violat" oraselul prin construirea rezidentei regale, au speriat locuitorii cu "umul lung alb"si au facut alte si alte istorii neplacute si homosexualiste :p , romanii -dupa cum imi dau eu seama - au fost o prezenta impresionanta si de neinteles pentru locuitorii din Balcic.

Din nefericire, singura carticica de vinzare la Balcic este aceasta brosura. Miile de vizitatori ai Castelului isi fac aceasta idee despre romani si Romania iar lamb-ov nu pare miel ...chiar dimpotriva :-)






5 octombrie

Orânduire

Dac-am trăi-n aceeaşi casă, în chilii vecine,
şi n-ai mai trece pe la mine,
nu aş putea să fac vreodată saltul
în consolare.
Şi aş crede că trăim
departe, foarte departe unul de altul.

Dac-am trăi-n aceeaşi urbe, despărţiţi
prin câteva grădini şi printr-un murmur
De vale,
şi n-ai mai trece pe la mine
cu râsul tău şi cu luminile tale,
aş fi încredinţat că depărtare
nu-i alta mai cumplită şi mai mare.

Astăzi văd că de pe fluturi a căzut tot smalţul
de când tu pe la mine-anume
n-ai mai trecut. O, ce orând!
Mă mângâie un singur gând:
trăim în una şi aceeaşi lume.

Trăim în una şi aceeaşi lume. Prin urmare
nu suntem chiar aşa departe
unul de altul!
Ce gând cu adieri amare
când anul şi-a pierdut tot smalţul.

Lucian Blaga

miercuri, septembrie 26, 2007

Umul lung alb

Am inceput ieri volumul "Capitole tirzii din viata mea", al Reginei Maria a Romaniei si mi-a placut inca de la primele pagini. Practic, dupa lunga introducere, am atipit si m-am visat, din nou, la Balcic, intr-un albastru fluid, amestec de cer si mare, in care inotam si ma inecam, insa fara durere. Era o pierdere a fiintei, dulce si implacabila, iar, undeva de sus, vedeam ramasitele digului de acostare a velierelor, din fata Castelului Reginei... Este uimitor cita fascinatie exercita asupra mea acest Balcic. Am o suma de fotografii din vara trecuta, insa trebuie sa ajung acasa ca sa le inserez aici.

In scriitura sa, Regina Maria se arata o femeie inteligenta, extrem de atenta la detalii, nefericita insa plina de abnegatie. Intr-un cuvint, delicioasa...Imi crestea inima in piept ca o piine la ideea ca Romania a avut o astfel de regina. De altfel, castelul ei din Balcic exprima foarte bine spiritul acesteia: misterios, romantic si foarte dedicat.

La Balcic, vara trecuta, am descoperit si elucubratiile unui istoric bulgar care-si vindea versiunea sa asupra Castelului, Reginei si prietenilor care au insotit-o, au inteles farmecul zonei si si-au construit case in Balcic - versiune, zic - la modica suma de 4 leva. Nu retin cum il chema pe respectivul insa povestea el despre "Umul lung alb" (cum ii ziceau localnicii fantomei :-) care bintuia Castelul dupa uciderea de catre legionari a varului Reginei, despre impuscarea Reginei la Balcic de catre fiul Nicolae, din greseala, in incercarea ei de a-l apara pe Carol, in urma certei violente cu fratele sau, despre "filoxera" care a fost adusa din Romania si alte si alte aberatii vindute, in 5 limbi de circulatie, turistilor din Bulgaria...Dar voi reveni asupra subiectului. :-)

luni, septembrie 24, 2007

Liberte,egalite,fraternite

Simbata s-a consumat evenimetul numit "15 ani de cooperare Tulcea-Aveyron" si, desi se anunta o intilnire oficioasa, s-a lasat cu emotie si lacrimi.
Dincolo de discursurile oficiale, de departe pitoreasca si, as spune eu, plina de simtire a fost luarea de cuvint a initiatorului acestei cooperari, din partea franceza, mr. Eric Forget, un mosulica de vreo 70 de ani, cu o inima calda si priviri entuziaste. A povestit cum a venit el in Tulcea, in 1992, cu un autocar in pragul dezmembrarii si care, in plina iarna, folosea o torta pentru a incalzi motorina. Drumurile erau proaste si, inevitabil, in plin cimp, a avut pana. S-ar fi speriat el de pustietatea locului, insa luna era imensa si peisajul de vis, asa ca a putut trece peste episod, a studiat cum se incalzeste motorul cu somoiogul si, catinel-catinel a ajuns la Tulcea.
Si-asa a inceput cooperarea...:-)

A mai povestit despre impacientele sefilor administratiei locale, care doreau rezultate "rapide si spectaculoase", a omagiat o colega (deci nu un sef, a se retine :-) fara de care nu s-ar fi putut pastra legatura (aici colegei, care si traducea, a inceput sa-i tremure vocea si s-a imbujorat vizibil) si tot ce a povestit el a avut o nota de sinceritate, umor si delicatete. La final, a mentionat ca a venit astazi in Romania in conditii perfecte de confort, pe drumuri bune si ca se bucura ca rezultatele cooperarii sunt atit de vizibile ...noroc cu luna aceea imensa! :-) Dar, a continuat el, sa avem grija ce vom face cu aceasta dezvoltare , pentru ca -in Bucuresti- a vazut haosul din constructii si toata nebunia arhitecturii urbane si ca vom pierde tot ceea ce am cistigat in ultimii ani.

Ei, si-uite-asa s-a mai facut un bilant din care ziaristii nu au inteles nimic...M-a impresionat ca atasatul pe linga Ambasada Frantei, prezent la eveniment, vorbea impecabil limba romana si se "dadea in vorba"- tinerel si frumusel cum era- cu cine voia sa-l asculte... Ziaristii au venit, si-au luat mapele de presa, au mincat fursecii si-au baut cafelele, iar dupa primul sfert de ora de intilnire si-au luat talpasita, ca doar nu era in zona nici un ciine care sa manince omul si despre care sa scrie ei.
Asa ca...i-am zis!
:-)

sâmbătă, septembrie 22, 2007

message archive

Mi-a trimis ieri un prieten un link http://www.supliment.polirom.ro/article.aspx?article=2331 , in ideea ca vreau sa citesc ce au scris si altii despre filmul lui Mungiu. Temperamentul meu vulcanic nu m-a lasat sa parcurg mai mult de trei articole, indignindu-ma cit derizoriu contin acele scrieri. Basca faptul ca patriotismul local m-a inghiontit ca Tulcea nu era mentionata in succesiunea oraselor importante unde avusese loc premiera filmului, intiia-si data. :-)

Atunci am avut si revelatia asupra originalitatii regizorului care a gasit aceasta forma, de "caravana cinematografica", pentru a anima salile "de cultura" care au prins mucegai si pinze de paianjeni in anii de dupa 1989.

La Tulcea, casa de cultura a sindicatelor este o casoaie urita si greu de incalzit, unde se aduna copilasii de Craciun si 8 Martie pentru a anima o scena batrina si trista. Iata ca lunea trecuta, premiera filmului "234" (sa-i zic si eu asa, pentru ca-i la moda) a adunat la creme-de la-creme a urbei, toata suflarea intelectuala a orasului, fara oficialitati (sau, in fine, daca au fost pe-acolo nu s-au aratat ca atare) iar filmul a fost vazut cu religiozitate si fara telefoane mobile, ceea ce este uimitor intr-un oras cum este Tulcea.
Asadar, scopul lui Mungiu, care a declarat ca nu crede ca salile de cinematograf sunt goale pentru ca oamenii nu mai au ce astepta de la cinematografia romaneasca (redau aproximativ ideea) a fost atins. Iar pentru acest demers Cristian Mungiu trebuie aplaudat.

Iar, pentru ca tot ieri am avut o conversatie interesanta pe yms, o redau aici, fara aprobarea interlocutorului (sper sa ma ierte!) pentru ca ...aaaa...nu ma pot abtine :-)

*********************

Eu (9/21/2007 1:53:02 PM): saliu
El (9/21/2007 1:53:19 PM): elo
Eu (9/21/2007 1:53:26 PM): dar ce faaaaaaaaaci
El (9/21/2007 1:53:42 PM): stau acasa
Eu (9/21/2007 1:53:49 PM): trist si singurel?
El (9/21/2007 1:53:55 PM): si imi pun ordine in muzica
El (9/21/2007 1:54:00 PM): si ma gandesc ca in principiu ar trebui sa muncesc
Eu (9/21/2007 1:54:03 PM): eii, frumos
El (9/21/2007 1:54:08 PM): singurel da, trist ba
El (9/21/2007 1:54:50 PM): ma rog, acu m-am uitat in cana de cafea si am ghicit ca s-a terminat
El (9/21/2007 1:55:09 PM): deci nu-s chiar asa de vesel, ca voiam sa mai beau
El (9/21/2007 1:56:43 PM): am vazut ca de la o vreme te ocupi de blog
Eu (9/21/2007 1:56:47 PM): da, mai
El (9/21/2007 1:56:53 PM): sa inteleg ca esti mai libera, sau pur si simplu te-ai invatat cu blogosfera?
Eu (9/21/2007 1:57:01 PM): am recuperat ce scrisesem pe konceptions
Eu (9/21/2007 1:57:16 PM): ceva m-a inspirat …
Eu (9/21/2007 1:57:36 PM): problema mea este ca nu mi se intimpla in prezent lucruri palpitante asa ca...e mai greu
El (9/21/2007 1:58:06 PM): pai na, ce pot sa zic, io ma gandeam sa-ti faci blog pe eparlament, da' e bine si asa
Eu (9/21/2007 2:00:18 PM): dar sa stii ca mie tot mi-e rusine sa fac publice niste sentimente…ori amintiri…dar cred ca am o perioada ne-rusinata
El (9/21/2007 2:01:09 PM): eu probleme cu rusinea n-am (ma rog, in oarecari limite), dar am probleme cu lenea
El (9/21/2007 2:01:22 PM): am o intreaga serie de posturi pentru blog in minte, da' nuj daca nu o uit pana sa o scriu
El (9/21/2007 2:14:29 PM): hm, am primit pe mail protestul unei asociatii, provita, vis-a-vis de filmul lui mungiu
El (9/21/2007 2:14:41 PM): astia chiar nu se prind cat de ridicoli sunt
Eu (9/21/2007 2:18:31 PM): mai, filmul lui Mungiu m-a marcat
Eu (9/21/2007 2:18:42 PM): era exact asa cum imi aminteam eu perioada
Eu (9/21/2007 2:18:53 PM): plus faptul ca eram studenta chiar in anul ala
Eu (9/21/2007 2:19:33 PM): si asociatia e indignata, sau ce?
El (9/21/2007 2:19:39 PM): mda, pe de alta parte eu nu-l consider un film despre perioada respectiva, ci despre drama otiliei
Eu (9/21/2007 2:19:58 PM): cre'ca drama tuturor otiliilor
Eu (9/21/2007 2:20:13 PM): si a parintilor si a tuturor
El (9/21/2007 2:20:19 PM): e indignata prin ricoseu, macar de-ar fi indignati ca le-a venit lor ideea... sunt indignati dupa ce s-au indignat francezii
El (9/21/2007 2:20:32 PM): e o asociatie care militeaza pt interzicerea avortului
El (9/21/2007 2:20:48 PM): sa lasam asociatia
El (9/21/2007 2:20:58 PM): eu vb de drama otiliei, nu a gabitei, sper ca e clar
Eu (9/21/2007 2:21:11 PM): ca…ce? cu foetusul?
Eu (9/21/2007 2:21:43 PM): sa nu-mi spui ca o condamni pe gabitza
El (9/21/2007 2:21:48 PM): nu, ca era prinsa in toata chestia, pur si simplu din prietenie si datorie
El (9/21/2007 2:21:54 PM): evident ca nu o condamn
El (9/21/2007 2:21:59 PM): doar ca nu despre ea e filmul
Eu (9/21/2007 2:22:09 PM): sunt impletite toate
Eu (9/21/2007 2:22:16 PM): la otilia nu este vorba despre datorie
Eu (9/21/2007 2:22:22 PM): este prietenie in forma ei cea mai pura
Eu (9/21/2007 2:22:57 PM): nu cred ca astazi se mai leaga acel gen de prietenii
El (9/21/2007 2:23:07 PM): pai prietenia implica datorie, na
Eu (9/21/2007 2:23:26 PM): daca zici tu
Eu (9/21/2007 2:23:37 PM): cre'ca-i vorba despre abnegatie…
El (9/21/2007 2:23:43 PM): filmul e bun pentru ca te face sa te transpui in pielea personajului
Eu (9/21/2007 2:23:57 PM): mie mi-a fost usor
Eu (9/21/2007 2:24:03 PM): dar tu, cum l-ai vazut?
El (9/21/2007 2:24:09 PM): eu in locul otiliei, totusi, n-as fi plecat din camera de hotel
El (9/21/2007 2:24:23 PM): dar nici n-as fi, ma rog... cedat doctorului
Eu (9/21/2007 2:24:24 PM): pai, il iubea pe baiatul ala , de aceea a plecat
Eu (9/21/2007 2:24:44 PM): tu n-ai fi fost pus, probabil, in situatia aia...
Eu (9/21/2007 2:25:03 PM): acum nu mai este o drama sa faci un copil ...aaaa...fara tata, sa-i zic asa
El (9/21/2007 2:25:09 PM): eh, sa lasam, subestimezi experienta mea de viata
Eu (9/21/2007 2:25:20 PM): atunci era o rusine si oprobriu public
Eu (9/21/2007 2:25:29 PM): posibil
El (9/21/2007 2:25:41 PM): si acum e la fel
Eu (9/21/2007 2:26:07 PM): am avut o cunostinta , in fine, un coleg de la ziar, care mi-a spus ca si-a "ajutat" prietena intr-o atare situatie
Eu (9/21/2007 2:26:16 PM): de el ce zici?
El (9/21/2007 2:26:29 PM): doar ca acum avorturile se fac mult mai usor, cu mai putini bani, si fara alte riscuri decat cele medicale (oricum mult mai mici)
El (9/21/2007 2:26:57 PM): ce sa zic, zic ca am prieteni care au trait aproape acelasi lucru dupa revolutie, cu un decor aproape identic
El (9/21/2007 2:27:03 PM): undeva prin provincie
Eu (9/21/2007 2:27:03 PM): ei, esti chiar en vogue sa spoui ca esti "o mama singura"
Eu (9/21/2007 2:27:15 PM): s-au inventat eufemismele, deja…
El (9/21/2007 2:28:28 PM): nu cred sa fie chiar asa de en vogue sa fii mama singura, nici macar in orasele mari
Eu (9/21/2007 2:28:37 PM): au aparut, insa in primii ani era le fel ca inainte de 89. sunt de acord cu tine
Eu 9/21/2007 2:29:14 PM): oricum, filmul ramine tulburator
El (9/21/2007 2:29:33 PM): da, pentru ca e puternic, e dur, e bine facut
El (9/21/2007 2:29:38 PM): eu am vazut filmul asa
Eu (9/21/2007 2:29:50 PM): e foarte atent la detalii
El (9/21/2007 2:29:58 PM): - avem un om tanar (otilia), lipsit de experienta, neajutorat
El (9/21/2007 2:30:14 PM): - avem o situatie cumplita, absurda, periculoasa, in care e pus omul asta
Eu (9/21/2007 2:30:15 PM): tocmai, ca mie nu mi se pare neajutorata
Eu (9/21/2007 2:30:21 PM): dimpotriva, extrem de puternica
Eu (9/21/2007 2:30:36 PM): capabila de orice compromis
El (9/21/2007 2:30:36 PM): - filmul prezinta, prin factori exteriori, cum traverseaza omul situatia
Eu (9/21/2007 2:30:51 PM): de acord
El (9/21/2007 2:31:04 PM): evident ca este extrem de puternica, of, nu asta am vrut sa spun
Eu (9/21/2007 2:31:05 PM): gabitza este fragila, neajutorata
El (9/21/2007 2:31:11 PM): dar este extrem de puternica in situatie
El (9/21/2007 2:31:55 PM): in afara situatiei nu cred ca isi dorea sa fie extrem de puternica
El (9/21/2007 2:31:56 PM): adica, na, sa ne uitam la relatia ei cu prietenul...
Eu (9/21/2007 2:32:19 PM): nu, cred ca nu putem analiza asa
Eu (9/21/2007 2:32:31 PM): otilia isi cauta un partener puternic, ceea ce nu a gasit
Eu (9/21/2007 2:33:11 PM): sau, in fine, un partener care sa se dovedeasca mai puternic decit ea
El (9/21/2007 2:33:22 PM): eu nu o cred pe otilia un om extraordinar indiferent de imprejurari. pentru mine, a fost un om extraordinar intr-o situatie extraordinara
El (9/21/2007 2:33:52 PM): si motivatia comportamentului ei e in special prietenia
Eu (9/21/2007 2:33:52 PM): eu am vazut-o un om extraordinar
El (9/21/2007 2:33:57 PM): dar nu numai atat.
Eu (9/21/2007 2:34:11 PM): pai, noi nu stim despre noi daca suntem extraordinari sau nu
El (9/21/2007 2:34:11 PM): si-apoi, eu insist pe faptul ca era lipsita de experienta
Eu (9/21/2007 2:34:23 PM): insa prilejurile extraordinare ne arata adevaratul caracter
El (9/21/2007 2:34:34 PM): e de vazut cum se roaga de doctor sa o amane cu banii, ca intr-o saptamana ii are
Eu (9/21/2007 2:34:55 PM): iti dai seama ca mintea cu nerusinare
El (9/21/2007 2:35:01 PM): deci, faptul ca pierdea rezervarea la hotel, planul aici-acum, nu era pana la urma o problema financiara insurmontabila
El (9/21/2007 2:35:06 PM): si nici una de timp
Eu (9/21/2007 2:35:17 PM): ntz, eu am inteles altfel
Eu (9/21/2007 2:35:28 PM): “aici si acum” a fost decizia gabitzei
El (9/21/2007 2:35:28 PM): ma rog, eu n-am putut sa nu calculez ca hotelul facea cat 3 pachete de kent
Eu (9/21/2007 2:35:31 PM): otilia doar a plusat
El (9/21/2007 2:35:38 PM): chiar asa scump cum a fost
Eu (9/21/2007 2:35:46 PM): nu, mai era mai mult
El (9/21/2007 2:36:06 PM): repet, un om experimentat refuza toata chestiunea si amana cu cateva zile, deja irelevante medical
El (9/21/2007 2:36:12 PM): ideea era sa fie gata, sa se termine
El (9/21/2007 2:36:30 PM): pachetul de kent a fost 80 de lei
El (9/21/2007 2:36:35 PM): hotelul a fost vreo 240, uite ca nu mai stiu exact...
Eu (9/21/2007 2:37:30 PM): nu cred ca are importanta
Eu (9/21/2007 2:37:34 PM): era oricum mult pentru ele
Eu (9/21/2007 2:37:55 PM): iar medical este un fel de a spune
Eu (9/21/2007 2:37:58 PM): ala nu era medic
El (9/21/2007 2:38:03 PM): mie un viol imi pare mult mai mult decat niste bani
Eu (9/21/2007 2:38:24 PM): le-a pus in postura de sah
Eu (9/21/2007 2:38:34 PM): gabitza nu mai putea intirzia
El (9/21/2007 2:39:07 PM): uel, ma rog, avem opinii diferite despre ce ar fi trebuit sa faca persoana
El (9/21/2007 2:39:17 PM): pana la urma e important cum a fost filmul
Eu (9/21/2007 2:40:47 PM): cred ca aici se manifesta si o diferenta de sex (in abordarea problemei), putin si de virsta
Eu (9/21/2007 2:41:04 PM): ideea este ca Mungiu a relevat monstruozitatea situatiei...
Eu (9/21/2007 2:41:31 PM): insa asta este cea mai interesanta discutie pe ziua de azi
Eu (9/21/2007 2:41:39 PM): si in general, cu tine port astfel de discutii
El (9/21/2007 2:42:16 PM): eh, ar fi interesant de detaliat ambele diferente
Eu (9/21/2007 2:42:24 PM): pai, da
El (9/21/2007 2:42:32 PM): in special aia de varsta m-ar interesa
Eu(9/21/2007 2:54:02 PM): … de virsta in sensul ca nu ai apucat sa auzi ce-si faceau femeile in perioada respectiva
El (9/21/2007 2:54:33 PM): oooo, ba da, am auzit de metode contraceptice ingrozitoare si de tehnici de avort idem
Eu (9/21/2007 2:55:06 PM): avortul era punctul terminus

*************************
Nu a fost decit o discutie lejera, fiecare dintre noi faceam si cite altceva in timpul acela, insa am vrut sa o pastrez aici...ca o piedica in calea uitarii :-D

PS Ieri am auzit la radio ca filmul de care vorbim a mai fost premiat, undeva in Italia, daca nu ma insel (ziarele de astazi nu ma ajuta si nici n-am rabdarea sa caut mai bine). Tare m-ar fi interesat cum au receptat strainii evenimentele prezentate de Mungiu.


joi, septembrie 20, 2007

Cararea pierduta

21 oct 2003
Noua mea activitate (scrierea unui scenariu sau, macar, participarea la acest proces - cita vreme nu stiu de unde incepe , cind se termina , ori cum :) m-a aruncat, fara veste, direct in prima copilarie. Joaca favorita la gradinita era "sa facem roluri". Aveam si-un partener : Eugen. Impreuna imaginam tot felul de povesti si repartizam roluri celor din jur. Imi amintesc , foarte clar, doua lucruri : faptul ca timpul trecea nespus de repede si 2. gestul nostru de a-i tot aseza pe actorii ad-hoc. Unul trebuia sa stea acolo, celalalt dincolo (dar nici un pas mai departe!) si niciodata, bietii de ei, nu reuseau sa faca fata exigentelor noastre, mereu in schimbare. Insa eu si Eugen ne intelegeam perfect. Multa vrede dupa aceea Eugen a ramas un nume magic.
De aceea m-am imprietenit, in scoala primara cu Eugen Cuta, cel cu care nu voia sa stea nimeni in banca. Avea o inima mare insa nici un strop de imaginatie.In plus, nu a stat niciodata in cartierul meu.

O alta prietena, la gradinita,a fost Alina. Cu ea si cu Eugen (desigur) am avut primul nostru moment incarcat de adrenalina. Amindoua eram fascinate de un nasture al unui sortzuletz. Nasturele era bleumarin, lucios, bombat, placat cu o suprafata aurie de marimea unei unghii. Aia ne tulbura pe noi... Mergeam impreuna sa aducem sortzuletzele de la bucatarie, numai sa vedem ce mai face nasturele nostru. Pina la urma, tentatia a fost prea mare. Intr-o zi ne-am decis. L-am rupt (imi amintesc si-acum scena, caci ne-a trebuit un pic de efort, era cusut bine si-am rupt si pinza , pina la urma) apoi am fugit acasa, bucuroase, dar constiente, totusi, de nemernicia noastra. Stiu ca am hoinarit in ziua aia pina aproape de sapte. Plouase si nu ne mai dadeam duse de linga burlanele care adunasera clabuci in locul de scurgere. Stiu ca, atunci, mamele noastre nu ne-au certat, caci impreuna erau cind ne-au gasit.
Am ramas cu Alina prietena si-n liceu, si-n facultate... Cind si cind mai primesc vesti despre ea. Este in Canada.

Tot in Canada se afla acum si Eugen. Un Eugen care ar corespunde, din anumite puncte de vedere, semnalmentelor acelui Eugen. L-am descoperit tirziu, din intimplare. Era proaspatul sot al unei colege de serviciu. Da, a stat in cartierul meu in copilarie, da, a facut gradinita in acel loc si suntem de aceeasi virsta. Insa, nu, nu isi mai aminteste nimic despre "joacele" noastre si, nu, nici de mine macar. Asta, desigur, daca ne-am fi jucat vreodata impreuna...

Macar cu nasturele mi-e clar. Il mai am intr-un sertar dar nimic , privindu-l, nu-mi trezeste fascinatia de odinioara. Daca ma gindesc bine, este chiar un nasture caraghios...

miercuri, septembrie 19, 2007

Reciclari

...intrucit inca ma urmareste filmul lui Cristian Mungiu mi-a venit ideea, zile trecute, sa recuperez citeva dintre contributiile mele la activitatea unui forum care a debutat, prin 2003 -Konceptions. Ne adunasem noi, citiva "creatori", si am incercat un fel de schimb cultural, cea mai interesanta parte fiind conceperea unui scenariu de film.
Nu stiu care a fost motivul pentru care am incetat sa scriem, poate eram cu totii destul de ocupati, sau destul de putini motivati, insa -dupa patru ani- am recitit ce era pe-acolo si tot mi-a placut. Reiau aici fragmente din jurnalul pe care mi-l numisem atunci "Cararea pierduta", cu scuzele de rigoare pentru eventualii prieteni care vor trece pe-aici si vor constata ca ma repet. :-)

20 sept 2003
Nu cred in literatura de sertar. Cuvintul, bun (sau prost), scris,solicita cu insistenta lumina tiparului. Am ciudatul sentiment ca, mai cu seama, acela din urma...Cine spunea ca o carte satisface cel putin o nevoie...macar pe a autorului?

Imi amintesc si acum de primul articol publicat, de emotia cu care mi-am cautat numele tiparit. Era imediat dupa revolutie,cind ziarele inca se vindeau ca piinea calda, cind tinerii ziaristi erau priviti ca niste eroi. Venerati, aproape, purtau prin urbe faclia „revoltei” si a „dreptatii”. Mesagerii neintinati ai „noii ordini sociale” (ghilimele nu-mi sunt de ajuns , as scoate si limba aici ) erau urmariti cu interes iar actele lor de curaj ( si ce curaj, inca, sa dai publicitatii fapte si nume care, pina nu demult, erau spuse in soapta, cu ridicari din sprincene si clipiri insinuante) erau comentate la cafeaua de dimineata. Aia adevarata. Fara naut. Ce vremuri! Noi toti ne credeam invingatori.
In tipografie, linga zetzarii care culegeau litera cu litera CUVINTUL tau, noi, redactorii, o trupa vesela si impertinenta, eram priviti cu un respect nicicind de-atunci atins. Eram si noi un fel de eroi ai revolutiei, nu? Speranta patriei si viitorul ei luminos. Redactorul sef nu uita sa adauge, rinjind: spaima avutului obstesc!

L-am intilnit zilele trecute pe nea Gica de la linotip, cel care mi-a aratat cum functioneaza antica masinarie, pe unde curge plumbul, si care mi-a pus in palma, ca suvenir, intiia-si data, literele numelui meu. O placa mica si calduta pe care am pierdut-o in scurt timp. Batrin si obosit,avea o fata plictisita din care lipsea acel licar zarit in ziua in care mi-a aratat cum se aseaza imensele suluri de hirtie, cum se pliaza si-apoi se taie ziarul,mi-a povestit ce mai stia de colegii lui, imprastiati dupa dezafectarea tipografiei si inlocuirea ei cu noile offset-uri. De unul stia ca-i gardian public , se ingrasase si arata fioros, altul lucra in constructii... Vera, de la legatorie, vindea pungi de plastic in piata. Cristache murise.
Ciroza.

Erau zile cind nu aveai cu cine vorbi in tipografie. Se bea naprasnic, dar ziarul iesea, a doua zi, ca prin minune. Cu tipografii puteai purta discutii interesante, stiau redactorii din vechea garda si o multime de amanunte picante. Stiau cum, cind si de ce se scrisesera unele articole, cum si cite telefoane dadusera cei de la partid, cite plecaciuni facuse redactorul sef, erau o agenda vie. Tipografii erau categoria de muncitori de pe vremuri care citeau, cu adevarat, in fiecare zi.

Din acele zile am capatat un respect aproape mistic, as spune daca nu m-as teme de vorbele sforaitoare, fata de CUVINT. Mi se intimpla ca, dupa predarea articolului, sa mi se invirta o noapte intreaga prin cap, iar dimineata sa alerg la redactie sa-i rog sa schimbe un cuvint. Sa scoata sau sa adauge o fraza. Si-atunci, plimbindu-ma de la unul la altul (caci tipografii urau aceste nehotariri si nu faceau cu veselie schimbarile mele) vedeam cum se aduna litera cu litera in palmele lor batatorite, rindurile se retopeau si capatau forma dorita de mine.
Acum, cu un simplu click, pavezi iadul cu bune intentii. Pe-atunci, daca o faceai, trebuia sa transpiri mai mult.

Virtualul nu exista.

marți, septembrie 18, 2007

4 luni, 3 saptamini si 2 zile

Am vazut ieri filmul lui Cristian Mungiu. Atit de bine a reusit sa redea atmosfera anului 1987, an in care aveam cam virsta Otiliei si a Gabitzei din film, incit a fost o incredibila intoarcere in timp. Atent la detalii, Mungiu a reusit sa adune in recuzita si batrinul jegos aparat telefonic, si Daciile stravechi, si atitudinea receptionerelor hotelurilor din capitala , ca sa nu mai vorbim despre "peisajul" sordid al camerelor de student. Daca mai adaugam si intunecimea orasului, discutiile ipocrite din jurul meselor festive, tabloul este complet.

Nu, eu nu am trecut printr-o experienta atit de traumatizanta insa, la sfirsitul filmului, am vazut o prietena cum plingea de i se scutura hainuta pe ea. Nu m-am putut abtine sa nu o intreb din ochi si, da, ea trecuse prin ceva asemanator.
Cumplit.

Demersul lui Mungiu mi se pare remarcabil prin incercarea sa reusita de a recupera istoria. Au trecut (numai) 20 de ani de atunci si, dupa cit s-au distrat niste mai-tineri :-) linga mine, pareau ca asista la un thriller. Cred ca gindeau ca este o exagerare cinematografica, basme de adormit copiii amatori de cosmaruri, nicidecum realitatea trista pe care am trait-o atitia ani.
Nu pot sa-mi inchipui cum au vazut occidentalii un asemenea film. Sa fi perceput ei grozavia perioadei de au acordat palme d'or-ul??

...inca ma gindesc la film, dar mai ales la ororile pe care noi le consideram viata de zi cu zi si ma bucur ca exista barbati care care au pastrat sensibilitatea de a aborda -atit de curat, pina la urma-problema avortului care, in perioada d-inainte de 89, era numai a femeii. "Cine a gresit trebuie sa plateasca", spune Gabitza in film, si ramine dispusa la orice sacrificiu iar regizorul incheie intr-o ironie savuroasa, pe refrenul atit de cunoscut in epoca ..."si m-am indragostit de tine, de tine, de tiiiiineeee..."

Chapeau, maestre!

luni, septembrie 17, 2007

Am vazut...

Am vazut Iubirea.
Era in metrou.
Se alinta.
Tuguia buzele, spunea cuvinte dulci si privea cu ochii inmuiati obiectul adoratiei sale.
Era pierduta.
Plutea.
Visa.
Atita emotie aducea in jurul ei incit atragea privirile si le rusina, apoi, atit era de dezarmanta.
Iar obiectul adoratiei privea furis la cei din jur- daca observa. De parca ar fi putut sa nu…
Cind a coborit, parea ca nu atinge pamintul…
Zbura.

Am vazut Copilaria.
...pe plaja la Constanta.
A venit impreuna cu doi baietei de vreo 10 ani,cu prosoapele mici sub brat. Negri si sanatosi, doar in chiloti, si-au descaltat sandalele, si au acoperit o sacosa, grijulii, cu prosoapele din dotare. Apoi au zbughit-o in apa.
Cind au iesit, veseli si ciufuliti, au scos din sacosa o franzela pe care au rupt-o in lung, au pus in ea salamul rupt cu dintii, vreo doua rosii si-apoi au impartit megasandvisul in doua.
Aveau atita ris in parul lor, atita incredere si bucurie in priviri…
Copilaria era, sunt sigura.

Am vazut Fericirea.

...in vie, la tzara. Printre araci, un cuplu isi petrecea dupa-amiaza.
Erau batrini si chiar uriti intr-un decor deloc promitator.
Ei nu se vedeau asa. Spuneau glume si rideau cu atita pofta incit te intrebai de ce esti tu invelit intr-un nor atit de negru.
De ce asupra ta ploua iar asupra lor stralucea atita soare...
Te stiai tinar si, cu putin efort, gaseai un loc mai potrivit pentru picnic. Atit lipsea: omul care sa te soarba din ochi. Atunci si acolo.
Fericirea,in acea zi,venise la cei doi batrini.Exista.

vineri, iunie 15, 2007

remember

Am descoperit-o astazi pe Lucia Terzea Ofrim si cred ca eseul ei din Dilema Veche http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=173&cmd=articol&amp;id=5808 caracterizeaza foarte bine ceea ce mi se intimpla in tot ceea ce inseamna comunicare. Postez si articolul, pentru a-mi aminti, cind si cind, ca nu "sunt gresita"...:-)


Astăzi, în mediile ce se vor „cultivate“, imperativul lecturii exercită o adevărată tiranie. Presiunea este uriaşă. Ai prefera să se deschidă pămîntul şi să te înghită, decît să vezi ochii mari cu care eşti întrebat de un amic, de un coleg ori de vreo profesoară: „Cum, n-ai citit cartea asta?“. În pupilele dilatate vezi cum te faci parcă tot mai mic, pînă dispari, aneantizat cu totul. Sau cel puţin vezi cum dintr-odată eşti privit ca şi cum te-ai fi transformat în altceva, într-o altă specie. N-ai citit cartea asta, gata, nu mai eşti om! Dacă apuci să recunoşti că n-ai terminat-o, eşti catalogat drept neserios ori incapabil, iar dacă spui că doar ai frunzărit-o, eşti trecut în categoria superficialilor irecuperabili.
Să măsurăm distanţa între această stare de lucruri şi cuvintele lui Oscar Wilde: „Nu citesc niciodată o carte despre care trebuie să scriu. M-aş lăsa prea mult influenţat…“ Este motoul care deschide ultimul eseu critic dedicat non-lecturii, semnat de Pierre Bayard, profesor de literatură la o universitate pariziană. Cartea se bucură de un mare succes, a trecut deja de 13.000 de exemplare vîndute. Se pare că atinge un punct nevralgic al relaţiei pe care o avem cu mareea cărţilor ce nu încetează să ne inunde copleşitor şi care, după ce că sînt atît de multe, mai sînt şi – vorba lui Flaubert – „întotdeauna prea groase“.
Nu sîntem în faţa unui spumos elogiu al imposturii şi nici al unui manual destinat ignoranţilor care ar vrea să pară dacă nu erudiţi, măcar bine informaţi. În ciuda titlului provocator, acest eseu vorbeşte în primul rînd despre cititorul profesionist, despre secretele meseriilor dezvoltate în jurul lecturii. Este aşadar o carte adresată oamenilor de litere: profesori de literatură, cronicari, critici şi istorici literari, universitari de tot soiul, adică acelor oameni asupra cărora cade imposibila povară a lecturii totale, care să epuizeze domeniul în care trec drept specialişti. Li se cere să fie adevărate enciclopedii ambulante, mereu la curent cu ultima noutate, dar şi deţinători infailibili ai unui volum neverosimil de cunoştinţe acumulat timp de secole. Pierre Bayard sfîşie cu dezinvoltură vălul ipocriziei generale şi nu ezită să arate goliciunea acestor împăraţi ai literelor. Despre nimeni nu se poate spune că ar fi citit totul. Şi în orice caz, nu toate lucrurile asupra cărora se pronunţă cu dezinvoltură, cu meşteşug şi nu rareori cu precizie. În general, se citeşte mai puţin decît se dă de înţeles, însă lacunele unora, odată dezvăluite, ar fi de-a dreptul spectaculoase. Apoi, multora le-ar fi greu să spună repede care este ultima carte citită din scoarţă în scoarţă. De multă vreme a fost abandonată lectura pioasă, politeţea de a intra într-o carte doar pe poarta primei pagini. Uitată este şi răbdarea de a parcurge traseul liniar, monoton, paragraf, după paragraf şi de a ieşi cuminte, umil şi cu un aer edificat doar după ultima frază a volumului. La cantitatea de informaţie care trebuie controlată, ar fi nevoie de cel puţin zece vieţi în plus. Fiecare are tactica lui de a păstra o „viziune de ansamblu“, asemeni bibliotecarului din Omul fără calităţi al lui Musil (hait, mi-a scăpat cartea asta...).
Cum se face atunci că cei care ştiu cel mai mult par să citească cel mai puţin? De fapt, este vorba de alte practici de lectură. Dincolo de tehnicile lecturii rapide, sînt puse în joc adevărate strategii ale informării eficiente. Cititorul de cursă lungă a învăţat să îşi menajeze forţele. Devine expert în a evita redundanţa. Ştie ce nu trebuie să citească. Omul cultivat se orientează în hăţişul spaţiului livresc, poate să situeze informaţia în reţeaua ei de relaţii semnificative. Nu numărul cărţilor citite te plasează în categoria specialiştilor, ci dobîndirea capacităţii de a sesiza legăturile dintre lucruri, fapte, idei, autori, teme etc. Între a citi integral o carte şi doar a auzi de ea există neînchipuit de multe figuri intermediare, care uneori se suprapun. O precizare valabilă în cazul marilor cititori: doar pentru ei graniţa între a citi şi a nu citi este mai subţire decît o pagină tipărită pe foiţă de ţigară. Non-lectura poate fi una din cheile lecturii, pentru că a citi performant presupune şi a şti cum să citeşti... fără să citeşti. Am vorbit mai mult despre profesioniştii cititului, dar, schimbînd ceea ce este de schimbat, apar aceleaşi situaţii şi în cazul uzajului social al lecturii. Acest eseu pledează pentru schimbarea atitudinii, să-i spunem şcolăreşti, faţă de cărţi şi lectură. Nimeni nu poate fi la zi cu „lecturile obligatorii“. Plus renghiurile memoriei. Dacă pînă şi autorii mai uită ce-au scris, de ce s-ar ruşina cititorii de mulţimea lucrurilor care le scapă din cele buchisite. Am putea medita şi la observaţia lui Michel De Certeau, care spune că, de la un punct încolo, lectura este un fel de braconaj. Apoi, ar fi mai cinstit să ne asumăm cu sinceritate limitele, dar în acelaşi timp refuzînd corsetul lecturii convenţionale, recomandate de pedanţii şcolii, fie că citim ca să ne cîştigăm pîinea, fie doar ca să pierdem timpul.
Urmărind această pledoarie pentru deculpabilizarea cititorului, mi-am amintit de cartea lui Daniel Pennac Comme un roman, pe care aş recomanda-o tuturor celor care vor să îşi cunoască mai bine drepturile şi libertăţile de cititori. De exemplu, ar sesiza mai multe nuanţe în răspunsul mucalit dat de moderatorul unei emisiuni literare care, la întrebarea dacă a citit nu mai ştiu ce carte, a răspuns: „Da, însă nu personal…“


***
Ieri am vazut un reportaj ce rememora evenimentele din 13-15 iunie 1990 si, cu un nod in git, mi-am amintit volbura acelor zile... Iliescu multumindu-le minerilor, si-apoi "imgb face ordine"... gospodinele "luind atitudine"..."drogurile si dolarii" taranistilor... nu stiu citi realizeaza ce progrese uriase s-au produs in mentalitatea romanilor si ce departe suntem, din punct de vedere al civilizatiei, de acele vremuri. Inca imi amintesc ce aventura era sa iesi in piata cu o sacosa (galbena) inscriptionata "Votez Ratiu - presedinte!"...

Cei nascuti in anii '90 par a nu putea intelege ce era cu sacosele astea (obsesie a gospodinelor de a le tezauriza inainte de 1989) si ce "afront" insemna un astfel de mesaj electoral...Nici nu stiu daca este un amanunt semnificativ. Eventual, doar in contextul schimbarilor petrecute in mintile noastre. Pentru ca, nu-i asa, totul acolo se intimpla...

Cu mare emotie am revazut "desfasurarea de forte Piata Universitatii" (la acea vreme nu circulau decit zvonurile... catastrofice...) si mi-am amintit ce tambalau a fost cu incercarea mea de a publica un articol despre acest eveniment. Dupa ce a fost citit si aprobat de redactorul sef, "capul limpede", respectiv veteranul redactiei, a decis ca articolul "nu poate fi publicat, in acest moment" si l-a scos seara din ziar. Dimineata am vazut ca lipseste (noi il asteptam!) asa tinerii redactori au protestat incepind o intreaga disputa cu vechii ziaristi. Pina la prinz s-a ajuns la compromisul sa apara, totusi, intr-o varianta soft, cu pasajele in care se scria ca nimeni nu da droguri si nici dolari in Piata eliminate. Dupa trei zile de insistente a aparut. In urmatoarele zile am primit niste scrisori indignate si niste telefoane ingrozitoare (unul de neuitat, in care o voce de femeie ma ameninta ca-mi va baga un fier inrosit ... cu precizarea locului exact )

Stranie perioada si mare tulburare de a vedea pe tvr1 ca nu suntem, totusi, "natzia de timpitzi", idee cu care ma consolez, iar asta de vreo 10 ani.

luni, iunie 11, 2007

Cariere cirpite?

Rusine sa-mi fie, de-atita vreme si nimic scris... adevarul este ca am oroare de confesiunile in public si aceste bloguri nu sunt altceva...insa imi place sa arunc cu privirea in blogurile altora...urit obicei, nu-i asa?

Ieri am avut revelatia ca "povestile de succes" si sintagma "urmeaza-ti visul"sunt gogorite create intru manipularea celor mai slabi de inger. Asadar, subnutritii Africii isi "urmeaza visul" oare? Si, daca da, care este acel vis?!
De unde mi-a venit ideea? Pai, am citit un articol numit "cariere cirpite" in care un nenea headhunter isi invinovatea cititorii cum ca nu-si urmaresc pasii in cariera, cu alte cuvinte ca-si "cirpesc" traseele in viata, acceptind joburi bine platite in detrimentul investitiilor in cariera ... ei bine, intrucit scria atit de bine (nu gasesc acum articolul cu pricina sa dau un copy paste, ca mi-ar fi mai usor) m-am regasit in situatie si, desigur, m-am inciudat...Fireste s-au declansat mecanismele de autoaparare si, hop , revelatia!

Da' , totusi, flaminzii au visuri? Si, daca au, si le urmeaza?

****

Ei, bine, ce-am mai vrut sa scriu in ultima vreme, si nu mi-am gasit timp (de lene! :-) a fost experienta de neuitat la o sectie de votare comunala , unde s-a testat vointa electoratului privind demiterea presedintelui.
Rezultatul a fost acelasi ca in toata tara, respectiv dintre cei 40% de alegatori cam 70% nu au fost de acord dar nu asta m-a impresionat.
In tinutul "uitat de timp", unde telefonul nu avea semnal, nu puteam asculta radio si nici vedea vreun televizor, am stat o zi intreaga asistind la defilarea unei Romanii rurale de toata jalea. Babushte in papuci de plastic, tineri oligofreni rufosi sau analfabeti (la 19 ani un tinar, de meserie vacar, a fost dus de mina de tatal sau care a si semnat, de altfel, in locul lui, in liste, sa participe la vot) - ei sunt taranii cu care am intrat in U.E. ! Mai putini, au participat la vot "mijlocasii" satelor si nu s-au prezentat bogatii (care, din spusele colegelor exista in Bestepe).
M-a distrat, de asemenea, felul in care cuplurile intrau in cabine (chestie interzisa, sa se stie!) si se revoltau daca nu li se permitea. "Pai, eu dorm in pat cu sotul meu, cum sa n-am voie sa intru cu el in cabina de vot?!" - a replicat o mamaie...Corect, nu? Cred ca emanciparea femeii ramine o poveste(nici macar frumoasa) la sate.

O experienta demna de povestit este cea de presedinta de sectie de votare. N-am mai fost pina atunci in aceasta postura si am trait pe viu experienta transformarii tuturor celor cu care am intrat in contact si subordonarii neconditionate fata de "shef". Incredibil , aproape... Brusc, pentru ca eram investita cu autoritate de stat (vorba vine - dar asa scrie in lege ;-) si puteam dispune in jurul acelei sectii de votare am putut vedea primarul (cu tot cu aparatul propriu), politistii, membrii sectiei de votare si, desigur, toti oamenii care se perindau pe-acolo cu o atitudine deferenta si foarte ascultatoare fata de tot ce hotaram eu. Este o senzatie, parca jucam un joc si nu-mi venea sa cred cum si ceilalti isi jucau rolurile cu mult entuziasm.
A fost pentru mine explicatia butadei ca "puterea este o bautura tare" (nu m-a imbatat, sa fie clar, insa am inteles de ce). In plus, devine de inteles de ce-si schimba oamenii comportamentele cind se afla intr-o postura "de comanda"... nu ca ar vrea ei asta, insa comportamentul celorlalti ii determina sa se poarte altfel.
Straniu.

Ei, cam asta ar fi fost de povestit si asta mai demult... De ce a iesit base invingator? Nu pentru ca oamenii l-au vrut ci pentru ca le-a fost teama de schimbari radicale. "Razboi ne trebuie noua acum?!" - a spus o tanti si cred ca a fost esenta rezultatului votului.

Daaaaaaa, si in politichie, chiar si acum, la o luna de la evenimente, lucrurile ramin neclare, ca asa ne place noua romanilor sa pescuim in ape tulburi...

miercuri, ianuarie 03, 2007

Final de poveste cu Paul Goma

Intrucit am tot incercat, la finele anului trecut, sa adaug noi povesti si neputind am cazut aproape in paranoia de a fi fost exclusa (din lipsa de trafic) in acest club :-) sa vin in aceeasi zi cu doua interventii este un record, pina acum .
Asadar, trebuie sa adaug sfirsitul "topicului Goma", respectiv scrisoarea adresata autorului de catre un user de pe ag, care scrisoare suna cam asa:

Domnule Paul Goma,

Sint un roman, ca multi altii, care considera ca statul roman va face o imensa nedreptate. Desi nu pot sa spun ca inteleg pe deplin privatiunile si teroarea pe care le-ati trait in temnitele comuniste sau anii de pribegie, frustrare, umilinta si suferinta pe care i-ati petrecut departe de tara, pot insa afirma ca ma inspaiminta modul in care statul roman isi trateaza valorile care ar putea face, pur si simplu, diferenta. Lacheii sistemului ticalosit sint inca la putere, e de netagaduit asta. Voluntar, am ales o cale, indraznesc sa spun, putin asemanatoare cu cea impusa dumneavoastra: din 1997 am ales sa lucrez printre straini, satul de intrigile, nepotismele, cultul non-valorii si al minciunii adusa la rang de lege. Am colindat, lucrind pentru diverse firme, mare parte din bazinul mediteraneean si Orientul Mijlociu, din Egipt pina in Qatar, din Franta pina in Turcia, facindu-mi multi prieteni si atintind in permanenta un ochi critic catre ceea ce se intimpla in tara. Indraznesc sa formulez o rugaminte: poate ati auzit de forumul Andrei Gheorghe (http://www.andreigheorghe.ro/forum/viewtopic.php?t=675); v-as ramine indatorat daca ati avea bunavointa sa aruncati o privire acolo si as fi de-a dreptul coplesit sa ne onorati cu prezenta dumneavoastra la discutii. Sint acolo multi participanti cu pregatire temeinica in legislativ, ziaristica, etc. Sint sigur ca am avea multe de aflat de la dumneavostra.
Cu deosebita stima,
etc.

Respectivul user ma ruga sa nu fac public acest mesaj adresat lui Goma, tocmai pentru a nu deveni tinta "tavalelii de forum"... O fac aici tocmai pentru ca am convingerea ca aceste bloguri - care au explodat, practic, pe net- nu au o asa mare rasfoire. In plus, eu as vrea sa nu pierd schimbul de mesaje, pentru ca Paul Goma a raspuns, in felul urmator:

STIMATE DOMNULE “XXXX",

Regret, nu auzisem de forumul “andreigheorghe”, acum însà am aflat, si nu m-am bucurat: cu exceptia unei singure persoane (trebuia sà spun: cu exceptia unui pseudonim, ceea, dupà o viatà întreagà hàituit de securistii cu nume conspirativ, înconjurat de “prieteni”, turnàtori cu nume de cod) - aflatà în cunostintà de cauzà - îmi cunoaste faptele=càrtile. Ceilalti “vorbesc” ca la crâsmà, toti de-odatà (este posibilà simultaneizarea… însiruirii, m-am ocupat de ea încà în “Ostinato”) si dau drept informatii sigure ceea ce li se pare lor cà ar fi auzit de la altii. Folclorul este o disciplinà, un tezaur al fiecàrei comunitàti, însà creatorii lui au ràmas anonimi, fiindcà nu stiau carte, or inginerimea de fatzà se dà în vânt dupà pseudonume din fricà-de-avioane intratà în màduva oaselor precum si din sigura descendentzà din Farfuridi, una din emblemele natziei noastre (“Aibi curaj ca mine: dà-o anonimà!”); celalatà fiind “Mioritza”, care îmbinà cele douà mituri criminale: Iuda si Cain. Re-regret, nu particip la astfel de discutii. Sunt prea bàtrân si prea obosit de analfabetismul iubitilor mei simpatrioti. Celor sincer interesati de scrisul meu, le recomand sà facà efortul de a càuta pe site-ul: paulgoma.free.fr - fiindcà, dacà între 1970 si 1990, douà decenii, am fost un scriitor samizdatizat, dupà 1992 (trimiterea la topit a càrtii de màrturii despre anul 1977 “Culoarea curcubeului” de càtre editorul si prietenul meu Liiceanu, sprijinit în aceastà operà culturalà de prietena mea culturalà Monica Lovinescu si de prietena mea purà si simplà Gabriela Adamesteanu) am devenit, în tzara mea, un scriitor… internetizat. Or compatriotii mei care tràiesc tot timpul cu pizda-n gurà, se simt shocatzi, mà rog frumos, pe la bunacrestere care le lipseste, când aud cà… “Goma iar i-a înjurat pe cei buni…”, dar nu facnici un efort de a se informa, deci de a afla cà eu nu-i înjurasem (sà-mi arate cineva, în textele mele, unde am scris, adresîndu-mà unui porc-culturalnic precum Liiceanu, unei intrigante amnezice ca Monica Lovinescu, unei tzatze ca Vica Adamesteanu: «Te bag în pizda mà-ti, futu-tzi…» Fiindcà nu existà “injuràturi”, ci critice; acuzatii argumentate - de aceste se tem directorii-de-opinie ai neamului nostru cel fàrà de… directie - dar obisnuiti cu minciunile acelora si cu credulitatea citirorilor-care-nu-citesc-cu-ochii-lor, ci cu… ochii-gura celor care-i mânà, în turmà - îsi dau cu presupusul, în cel mai pur stil dâmbovitzelin.

Và salutà Paul Goma

Ei, si cu acest mesaj s-a incheiat "dezbaterea" pe subiectul Goma pe site-ul cu pricina, s-au separat apele celor care-l iubeau de a celor care nu-l agreau si, desigur, nimeni nu a reusit sa convinga pe nimeni.

De unde si ideea ca o comunicare reala nu exista, asa cum frumos a explicat Pirandello ca, de fapt, noi exprimam ideile , care sunt receptionate dupa puterea de intelegere a interlocutorului, care raspunde, fiind receptionat dupa puterea de intelegere a emitatorului care forumuleaza un raspuns, gresit interpretat ... si tot asa, comunicarile noastre fiind drepte imposibil de intersectat in spatiu... Noroc cu mesajele non-verbale in viata reala si cu emoticoanele din virtual, caci altfel cine stie ce s-ar fi ales de bloggurile noastre.
(si aici scot frumos limba, ca sa inteleaga toate lumea ce si cum :-)