miercuri, octombrie 29, 2008

Cu titlul "Eu nadajduiesc!" , ziaristul Dan Arhire a publicat in ziarul tulcean "Acum" un foarte interesant interviu cu Dan Puric. Vreau sa-l pastrez aici, ca pe o importanta sursa de inspiratie.


EU NĂDĂJDUIESC!"
- Interviu cu actorul Dan Puric -


Acum: Domnule Dan Puric, cum se face că tocmai dumneavoastră, un atât de bun vorbitor, de o strălucită, charismatică oralitate, aţi ales pe scenă tăcerea?
Dan Puric: Tăcerea poate exprima unele lucruri pe care cuvântul nu le poate exprima. Acum, în perioada în care eu am trecut pe acest limbaj, cuvântul era alienat şi alienant, era folosit tocmai ca să-l îndepărteze pe om de adevăr şi atuncea, din disperare, am găsit tăcerea ca limbaj. Nu muţenia! Muţenia este o infirmitate, o neputinţă; tăcerea se spune că este limba vremii ce va să vină. Prin tăcere comunici mai rapid şi mai onest. Tăcerea nu poate fi cenzurată de gând. Acuma, există mai multe tăceri: există tăcerea sfântului, există şi tăcera impostorului, tăcerea suferinţei, există şi tăcerea omului laş. De exemplu, populaţia României tace. Poporul strigă şi populaţia tace, pentru că este laşă! Tăcerea laşului. Există tăcerea în faţa morţii, o tăcere a memoriei - dar şi când se apucă să vorbească! Tăcerea este limbajul deplin şi absolut. Am găsit prin Jurnalul filozofic al lui Constantin Noica un lucru paradoxal: "Pantomima este forarea tăcerii umane. "Frumos, nu? Am zis: "Dom’le, după 1989 o să cadă tăcerea". Nu! După 1989 a dispărut cenzura şi a apărut masacrul de gradul II, impostura în care se spun lucruri înşelătoare, pervertite, şi atunci tăcerea a devenit o armă şi mai redutabilă! Ea devine acum un instrument de comunicare nemaipomenit,nu numai pe plan naţional, ci şi pe plan internaţional. Omul are nevoie fundamentală de adevăr şi se pare că tăcerea este singurul mijloc de comunicare care nu poate fi poluat nici de internet,nici de televiziune, nici de oamenii politici!


Acum: Dincolo de scenă aţi ales să le vorbiţi oamenilor adunându-i în săli sau în alte spaţii, publice. De ce o faceţi? Simţiţi asta ca pe o nevoie, ca pe o chemare, ca pe o însărcinare superioară?
D.P.: Eu chestiile astea cu însărcinarea superioară le las în seama lui Dumnezeu şi nu mă bag în treaba asta! Eu o simt ca pe o toaletă. Esta în primul rând un semnal de alarmă şi - doi - este un act de conştientizare. În România nu se vrea să se clarifice lucrurile, nu se doreşte lucrul ăsta. Securiştii nu doresc lucrul ăsta. Ca să conduci, îl ţii pe om în confuzie, nu laşi să se limpezească lucrurile, ţii apa tulbure ca să poţi pescui! Şi atunci ce fac eu este un act de lămurire. Ştiţi că în perioada interbelică nu se spunea că important este să am dreptate, ci să ne lămurim. E altă categorie! Când te lămureşti te ajută şi Dumnezeu să vezi altfel lucrurile. Deci este un lucru ce ţine de toaletă, care trebuie făcut şi care în alte ţări se face de mult. Şi la noi în perioada interbelică se făcea. Păi da’ mai suflau jegoşii ăştia care ne conduc dacă mai exista un Petre Ţuţea, un Constantin Noica sau un Mircea Vulcănescu, în perioada lor de tinereţe? Nu! Neexistând decât nişte piticanii intelectuale care vorbesc vorbe, ăştia îşi fac compotul! Şi atunci - repet - este o chestiune efectiv de toaletă, în care intră procesul acesta de diagnoză, apoi cel de terapie şi cel de profilaxie. Căci trebuie să vedem profilactic, înainte, să nu se mi întâmple. De exemplu: în clipa în care ai scanat o situaţie, o boală, înveţi să te păzeşti de ea. Toată lumea ştie că în toate guvernele noastre, începând din 1945 încoace, sunt impostori, că sunt ilegitime. El trebuie educat, poporul român, să ştie că la noi clasa politică este ilegitimă. Nu este o insultă, este o realitate. Când ei se vor lămuri cu toate acestea se va naşte o nouă clasă politică şi, mai ales, o nouă atitudine interioară a cetăţeanului roman. Cetăţeanul român nu există! Există doar o masă de manevră stupidă de votangii. Cetăţeanul român trebuie să înţeleagă că România a fost vândută, deprimată moral, distrusă economic - în ultimii 20 de ani, mai ales - şi trebuie să înţeleagă cine este responsabil în toată chestia asta. Asta înseamnă profilaxie, ca data viitoare să nu-l mai aleagă, şi mai ales să nu-l mai considere "clasă politică"!

M-a întrebat odată un reporter ce părere am despre clasa politică. "E o eroare - i-am răspuns - dumneata o consideri clasă politică, eu o consider de infracţiuni!" Asta este din punct de vedere medical. Nu poţi să spui că bacteria este vitamină! Dă-i unui copil să mănânce zilnic bacterii - "Ia să-i dea nenea vitamina B1 şi vitamina B2!" - o să-l îmbolnăveşti. Mai mult decât bacteria - virusul! Este o chestie de care nu se scapă şi nu avem decât vaccinul. Deci trebuie să vedem clar: comunismul este un virus, iar virusul este versatil. El se schimbă şi, la un moment dat, antibioticele nu mai fac faţă. Ceea ce avem noi din 1990 încoace este un virus versatil.

Acum: Vorbeaţi ceva mai devreme despre cuviinţă ca despre o atitudine, ca despre un termen intraductibil. Ce mai este astăzi cuviinţa românească, în acest spaţiu şi în acest timp pline de o confuzie generală?
D.P.: Ea nu mai funcţionează. Să o luăm puţin antropologic. Cuviinţa, de care vorbeşte părintele Stăniloaie, presupune sentimentul înnăscut al ierarhiei. De exemplu: eu sunt cuviincios faţă de bunicul meu, eu sunt cuviincios faţă de mama mea, eu sunt cuviincios faţă de maestrul meu. Cineva spunea că ne naştem cu sentimentul ierarhiei. Suntem bucuroşi când vine bunicul şi ne dă o bomboană pentru că am făcut ceva bun; eu cu bunicul nu pot să fiu în relaţii democratice, eu cu tata nu pot să fiu în relaţii democratice şi nici cu maestrul meu, care m-a învăţat. La fel, când te duci la părintele duhovnic şi te spovedeşti, nu-i zici, la sfârşit "acum zi tu ce-ai făcut!" A, democraţia? Democraţia este foarte bună, să ştiţi, cum este semaforul pentru circulaţie, altfel ne-am ciocni: verde, roşu, portocaliu, dar ea nu poate să intre în sfera ierarhică. În Biserică nu este democraţie, ierarhii nu sunt egali; Hristos nu a fost egal cu apostolii, nici îngerii nu sunt egali, ba, dacă ne uităm la Dionisie Areopagitul sunt vreo nouă trepte. La fel, în artă nu există democraţie, în filozofie valoarea nu e democraţie! Zicea Petre Ţuţea că dacă vrea să vorbească despre Brătianu, trebuie să se ridice în picioare; eu, dacă vreau să vorbesc despre Petre Ţuţea, trebuie să cad în genunchi! Nu suntem egali: Dan Puric nu este egal cu Petre Ţuţea. Recunoscându-ne unul altuia valoarea, este puntea cuviinţei! Aşa era în sat: învăţătorul, preotul, mama - astea s-au rupt. Astăzi în limbajul de tip democratic, golănesc, nu se mai zice "Domnul Preşedinte Băsescu" sau "Domnul Preşedinte Iliescu", ci se spune "Ion Iliescu a făcut o vizită". Ei mimează o egalitate, "mă trag de ciorapi cu ăştia!". Nu, domnule, funcţia publică se respectă! S-a trecut de la servilismul funciar, de tip ceauşist, la golănia unei democraţii prost înţelese. Nu e vorba de libertăţi, ci de libertinaj. Respectul acordat funcţiei publice face parte din cuviinţă. Românul, în sinea lui, are respectul autorităţii, românul cu "î" din "i", adică lepra, o are pe cea a slugărniciei: cade în picioare, se tăvăleşte pe jos, pupă mâinile şi picioarele ministrului, prefectului. Cuviinţa, în schimb, înseamnă echilibru şi este un lucru care s-a pierdut; puteţi să-l scoateţi din DEX şi din existenţialitatea fiinţei româneşti! Jertfa, a dărui! Astăzi nu mai dăruieşte nimeni, totul se negociază: tatăl cu copilul, copilul cu tatăl - toţi negociază! Aşa e trendy! E un dezastru fiinţial.

Acum: Ne aflăm, pentru a nu ştim câta oară în istoria noastră, în faţa unui nou început, pe un nou drum, de data aceasta spre o Europă unită care, teoretic, ar trebui să fie patria tuturor celor ce,prizonieri ai unei geografii, ne-am trezit în mijlocul acestei convenţii. Cum vedeţi dumneavoastră Europa pe care noi merităm să o visăm?
D.P.: Este o întrebare frumos pusă, chiar tragică, dacă stau să mă gândesc că e şi la Tulcea! Am să vă spun de ce "şi la Tulcea": deoarece acum 45 de ani, când m-a adus tata prima oară pe aici, mai avea o dâră de vis vis-a-vis de America. Ştiţi, făcea parte din generaţia care îi aştepta pe americani, nu pe Dumnezeu! Noi, românii, visăm puţin, câteodată, că ne mântuie ceilalţi. Europa este un construct politic, economic, este un agregat de interese. Ea nu este o comunitate. Pentru a fi o comunitate trebuie să stabileşti foarte bine valorile sufleteşti. Valoarea unică a Europei este creştinismul, însă Europa nici nu mai poate să fie creştină acum, deoarece a devenit un mozaic de culte şi începe să semene tot mai mult cu Statele Unite ale Americii şi din punctual acesta de vedere. Europa şi-a pierdut creştinismul şi datorită secularizarii, datorită faptului că creştinismul a fost clasat ca o religie care este falimentară. Noi, în răsărit şi mai ales noi, românii, reprezentăm pentru ei, pentru europeni, o întâlnire cu o forţă colosală pe care ei încă nu o cunosc, şi anume forţa omului răsăritean. Forţa omului răsăritean este mai mare la noi ca la ruşi; acolo e şi forţa armatei, e şi forţa ideologică, aici, la noi, intervine forţa credinţei. Pentru prima oară lucrurile se hâţână, căci Europa nu poate să asimileze România decăt ca pe o entitate ortodoxă sau creştină. Căci la noi şi catolicii sunt altfel, şi greco-catolicii sunt mult mai credincioşi, pentru că Occidentul a avut o altfel de experienţă. Anume, în Occident secolul al XVI-lea a fost teologic, secolul al XVII-lea al exploziei raţionale, un secol fundamental pentru Europa; închipuiţi-vă ca ai un schimbător de viteze şi faci aşa: secolul XVI - fundamental teologic; secolul XVII - izbânda raţiunii şi a raţionalităţii europene; secolul XVIII - secolul desprinderii de Dumnezeu din punct de vedere moral; secolul XIX - un secol economic; secolul XX - scientist. Noi nu am avut lucrul ăsta. Noi nu ne-am despărţit în etape de Dumnezeu. În Occident, în secolul XIX, Nietsche declara că Dumnezeu e mort. Noi, nu! Noi suntem creştini de 2000 de ani încontinuu. Am avut traume: peste 500 de ani de barbarie turcească peste noi, am avut ciubotă rusescă şi comunism şi neocomunism, dar pe dedesupt tot creştini! La noi a existat procesul de ideologizare, dar răspunsul de creştinism a fost atât de uriaş în puşcăriile comuniste, încât nu s-a izbutit: a murit comunismul! Atăzi se încearcă - şi cu succese foarte mari - să se distrugă tânăra generaţie! M-aţi întrebat de Europa pe care marităm să o visăm; Europa pe care o visăm trebuie să viseze şi ea la România! Este ca într-o prietenie, mă înţelegeţi? Eu nu pot să fiu prieten cu dumneavoastră decât apreciindu-vă; dumneavoastră la fel. Este o chestiune de reciprocitate! România intră în Uniunea Europeană din punct de vedere geostrategic, din punct de vedere economic. Nimeni nu o iubeşte, să-i iubească valorile ! Ei nu sunt atenţi, nu sunt interesaţi. Atunci - aderăm, dar nu intrăm! Sigur că trebuie să aderăm. Europa la care visează românul este o Europă care visează şi ea către România, o Românie a unor valori extraordinare, o Românie a unei jertfe cumplite. N-am inventat noi comunismul, ci ei, Occidentul şi ni l-au plasat ca pe un virus! Ei trebuie să stea cu capul puţin plecat, să ştie că aici este un popor martir… Or, astea sunt lucruri pe care nu or să le facă niciodată şi atunci o să fie o învecinare de tip administrativ - stai cu administratorul, îţi plăteşti chiria, ai străzi asfaltate, îţi creşte bunăstarea, categoric - dar atât! Pe dedesupt este un mariaj nefericit, fiind căsătoriţi cu conturi în bancă separate şi oricând putându-ne despărţi! Asta este! Europa la care visam eu, Dan Puric, era o Europă atentă, sensibilă, în stare să-şi ceară iertare cum şi- a cerut Papa Ioan Paul al Doilea faţă de multă lume (iată ce conştiinţă extraordinară!), capabilă, deci, să-şi ceară iertare faţă de poporul român, să-şi asume greşelile, să ne ajute să scăpăm de şleahta asta de securişti, să valorifice fundamental valorile României. Nu este! Deocamdată visele noastre s-au transformat în coşmar. Este un raport de mol. Comunitatea Europeană are toate şansele să devină un uriaş mol. Asta vor. Asta vor avea.

Acum: Faţă de ceilalţi români care nu sunt cuprinşi în convenţia numită harta României, credeţi că avem vreo datorie? Şi dacă da, atunci care credeţi că este aceea şi ce atitudine ar trebui să avem în această problemă?
D.P.: Ar trebui să avem o atitudine mai puţin laşă! Să nu-i uităm, să nu-i uităm pe cei din Republica Moldova, din Timoc, din Ucraina, din Serbia, din Ungaria. Ştiţi, noi rupem punţile cu românii, avem un fel de egoism pe care cei din Moldova îl ştiu şi din cauza asta nu mai prea dau doi bani pe noi. Mă uit la Dunăre şi ştiu că ea ne izolează de bulgari, nu ne leagă şi sunt convins că dacă era la Viena, era o multitudine de poduri. De ce să stăm despărţiţi de Balcani? Aşa şi cu românii de dincolo: distrugem poduri! Foarte puţin facem pentru ei.

Acum: Pentru că tot am vorbit de un nou drum pe care acum ne aflăm, să spunem că o vorbă românească sună cam aşa: "Urât mi-a fost de drumul lung şi omul prost!" Dumneavoastră cum vedeţi drumul ăsta?
D.P.: Păi eu subscriu la ce a spus românul. Drumul lung cu omul prost! Vă daţi seama? Drumul este foarte lung şi cei care conduc sunt proşti. O altă perioadă de urâţenie, o altă încurcătură. Dar are oltenul o vorbă genială: "Las- o încurcată! O mai descurcă şi Dumnezeu!" Tu stai în expectativă.

Acum: Aţi putea numi câţiva români, de ieri sau de astăzi, pe care ar fi bine ca tinerii noştri, în perioada lor de adolescenţă, într-un fel sau altul, să îi întâlnească? Să se intersecteze cu ei în perioada lor de formare?
D.P.: Sunt cam izolaţi, românii ăştia, sunt consideraţi un fel de talibani. Ştii că dacă îţi iubeşti mult ţara, vin tovarăşii ăştia cu etichete, foştii comunişti care au ajuns europeni şi te fac naţionalist, te fac legionar… Ar fi bine dacă ar face apel istoria la memoria, la textele lui Petre Ţuţea, Corneliu Coposu - nişte oameni pe care i-am cunoscut cu toţii, la trăitorii mari ai Bisericii, un Iustin Pârvu, un Arsenie Papacioc, un Trofin Mişa, un Purcărea, oameni care au suferit prin puşcării, oameni care pot să relateze, oameni care au avut demnitate extraordinară, oameni care ar trebui să apară la televizor să mărturisescă. Acum apar toţi golanii în emisiuni! Apelul la memorie, la valori, este fundamental. Numele astea nu le ştie nimeni! Dacă eu spun doamna Aspazia Oţel Petrescu, cine ştie ceva de ea? Doamna Aspazia Oţel Petrescu reprezintă toată demnitatea femeii române prin suferinţa ei în puşcăriile comuniste, despre care a scris două cărţi. N-am văzut în viaţa mea atâta demnitate şi frumuseţe feminină uluitoare, greu să le găseşti! N-am găsit un astfel de personaj nici în Dostoievski, nici în Shakespeare, sunt varză! Cine ştie ceva despre doamna Aspazia Oţel Petrescu, domnule, o pensionară care trăieşte pe undeva, prin Bacău? Să li se dea copiilor să citească cele două cărţi, să intre astea în materialul de studiu, ca să gângure şi să murmure de mici chestii de demnitate românească, aşa cum fiecare naţiune face! Nu orgoliu, nu ţâfnoşenie şi şovinism, ci să crească de mici cu această valoare. Dar trăim într-o lume denaturată - n-ai voie să-ţi iubeşti mama, că eşti criminal de război! Trebuie să fim foarte atenţi la noua impostură: drumul nu numai că e lung, dar vă spun eu de pe acum - e înfundat!

Acum: Să fie acesta un posibil răspuns la întrebarea pe care tocmai voiam să v-o adresez, şi anume: cum vedeţi capătul drumului, domnule Dan Puric?
D.P.: Nu, desigur. În fiecare epocă se anunţă câte un dezastru de ăsta. Drumul nu aparţine omului politic sau unui aranjament politic internaţional, drumul este al lui Dumnezeu. Noi însă nu trebuie să stăm pasivi, avem treabă de făcut, trebuie să-l curăţăm, căci Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în sac! Crezând în Dumnezeu, nu te mai sperii, fără a avea un curaj inconştient, căci şi Hristos spunea: "Fiţi curaţi ca porumbeii, dar înţelepţi ca şerpii!" Vorbea de o înţelepciune divină. Trebuie să vedem cu o anumită luciditate că o nouă criminalitate se arată la orizont. Mai soft! Nu se mai vând suflete, se cumpără, se mutilează oamenii altfel, nu prin puşcării, ci prin ispite. Uite aşa te cretinizezi uşor, printr-un consumerism exagerat, printr-o artă marchetizată, de mercenar, patologică, dementă, schizofrenică, prin "n" vectori de infecţie. Ne pierdem copiii, ni-i pierdem sufleteşte, ei nu ne mai aparţin. În America internetul se numeşte "al treilea părinte" şi cine îmi ascultă mie discursul spune că am ceva împotriva internetului! Nu, internetul este un lucru foarte bun, este chiar excepţional, însemnând o revoluţie. Dar abuzul şi instrumentalizarea lui, făcută premeditat, nu. Trebuie să avem această stare de luciditate creştină.
Acum: Dumneavoastră aveţi încredere, domnule Dan Puric?
D.P.: Eu nădăjduiesc!

A consemnat Dan Arhire
(articolul poate fi gasit si aici )

Iar pe Dan Puric, daca va este dor de el, il gasiti aici:

">

duminică, octombrie 26, 2008

Oglinda, oglinjoara...

Am citit zilele trecute o interventie a Dianei Cismaru in http://dianacismaru.wordpress.com/ care m-a tot urmarit. M-am hotarit sa retin ideile interesante, pentru ca linkurile (observ ca) dispar, in timp. Iata ce spune domnia-sa:

TEORIA OGLINZILOR
(În liceu îmi formulasem o “teorie” cu acest titlu: denumirea şi ideea mi-au venit de la povestea lui Andersen, Crăiasa Zăpezii, în care existau nişte oglinzi ale unei vrăjitoare care deformau pe cei care se priveau în ele. Redau “teoria” mea aşa cum aş fi scris-o atunci). Ne reflectăm în cei din jur ca în nişte Oglinzi: pentru fiecare individ din jur cu care avem o relaţie (indiferent ce relaţie: rudenie, prietenie, iubire), se creează câte o ipostază a noastră. Ipostaza se diferenţiază în funcţie de nuanţele relaţiei pe care o avem cu persoana respectivă, şi se modifică în timp pe măsură ce relaţia evoluează. Există Oglinzi care ajută pe cineva să evolueze, şi Oglinzi care produc doar stagnarea. Sau, există Oglinzi care la început par că ne ajută şi, până la urmă, ne îmbolnăvesc. Este bine să observăm ce efect au Oglinzile din jur asupra noastră: nu este bine să ne reflectăm în aceia care caută să ne distrugă încrederea în noi înşine…Deci, ori de câte ori o Oglindă ne face rău, ar trebui să o spargem.
Am fost încântată când am descoperit, în anul întâi de facultate, curentul interacţionismului simbolic, pentru că relua într-un fel teoria Oglinzilor. Cu toate că interacţionismul accentua mai degrabă aspectul dinamic, rolul pe care îl juca un actor social (modul în care îşi proiecta ipostaza) - cel puţin avansa ideea de ipostaze diferite şi de negociere simbolică permanentă în relaţiile interpersonale.
Mi-am amintit de această teorie pentru că m-am gândit la cupluri: deşi se presupune că prietenul/soţul este cel mai aproape de o femeie, adesea Oglinda lui este cea mai falsă dintre toate. Pentru că mulţi bărbaţi din România au în minte o imagine preconcepută despre “perechea” lor, un şablon în care prietena/soţia reală trebuie să intre fie că se potriveşte, fie că nu se potriveşte. Deznodământul acestor situaţii este diferit de la un caz la altul…
***

Stiam sau intuiam asta, dar nu auzisem de interactionismul simbolic. Ramine de citit…

miercuri, octombrie 22, 2008

Experienta Dan Puric

O singura data l-am vazut pe Dan Puric, intr-o emisiune tv ce prelua un fragment dintr-un spectacol. Imi amintesc ca am ramas profund impresionata de prestatia lui actoriceasca, alaturi de Carmen Ungureanu, si mi-am propus sa-l vad, cindva, pe o scena. Ce bucurie, sa particip, zilele acestea, atit la lansarea cartii lui "Cine suntem" cit si la "VIS"-ul lui...

Lansarea cartii a fost un prilej de a-l cunoaste. Cu un discurs ce a sustinut valorile crestin-ortodoxe si nationale, Dan Puric ne-a amintit de mindria de a fi roman si de bucuria de a fi crestin.
Nimic fortat, totul intr-o placere a comunicarii, a amintirii si impartasirii experientelor dulci sau amare, Dan Puric a tinut o sala intraga cu atentia treaza, glumind si/sau vorbind cu cea mai mare seriozitate despre sfinti parinti, despre exemplul lor, ori despre noi, romani traind intr-o tara care parca nu ne mai apartine.
Fireste ca nu s-a putut abtine sa nu-i "injure" (prea delicat si cu decenta) pe securistii care au confiscat economia si politica momentului, cu frazele si energia care m-au purtat direct la dezinhibitia anilor '90, ori la cartile lui Goma.
Iar, revenind mereu si mereu, mesajul lui a fost acelasi: Romania si romanii isi vor reveni. Sunt in suferinta insa se vor ridica. Romania profunda nu a pierit.

De altfel, din "cercetarile" mele pe net, dupa eveniment, constat ca pe youtube discursurile lui sunt prezente. Nu presupun acelasi lucru cu prezenta lui intr-o sala de spectacol, insa ofera o dimensiune a celor spuse.
Este suficient sa dai o cautare cu numele Dan Puric.

Bucuria cea mare a oferit-o insa "VISUL"... Am ris si am plins cum nu credeam sa mi se intimple. Fragmentul din "Toujours l'amour", vazut la tv inseamna nimic in comparatie cu prezenta actorului pe scena. Ma obsedeaza inca dimensiunea zborului, din VISUL lui, prezenta lui Isus si zbaterea omului, trestie ginditoare, pentru a atinge absolutul, indoielile si nereusitele, prezenta lui Dumnezeu, pentru a ne ridica, si transcenderea, din final. Si totul, fluturind pe sunetul daruit de Adagio-ul lui Albinoni.

Am cautat acest fragment, pe youtube, insa nu l-am gasit.
Sunt insa, 7 alte fragmente, cu partea vesela, spumoasa, a pantomimei lui Puric. Adaug un link pentru a-mi aminti, cind sunt trista, ca viata este atit de frumoasa... http://www.youtube.com/watch?v=tbmLK5nOd5k


P.S. Tot timpul spectacolului, a fost un tip care a filmat cu camera (slabuta, presupun) a unui telefon. E clar ca lumina i-a deranjat pe toti cei din jur (si nimeni nu a comentat- oare ar fi trebui sa o faca?) dar m-am gindit ca tipul nu poate savura momentul, daca nu-l inregistreaza. Destul de trist, pentru o generatie care va comunica prin imagini si nu prin cuvinte. Cu toate acestea ( confirmarea butadei ca " Cine ride de ris ajunge" ) iata ca ma "sprijin" pe youtube pentru a transmite ceva mai mult decit o pot face cuvintele. O fi de bine, o fi de rau? I se incalca astfel dreptul de autor lui Dan Puric?! Ma voi gindi la asta si revin cu un raspuns .
(dar astept si sugestii :-)

Pina le primesc, adaug Adagio, pentru ca este minunat...

">

joi, octombrie 09, 2008

calcul sume...remember?

Pun aici repede, repede , o problema (rezolvata ...sa nu aiba nimeni emotii ;-) de clasa a VII, care mi-a dat de furca, atit mie cit si prietenilor mei , toti inteligenti si cu scoli destepte absolvite intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat.


Sa se compare sumele:

a=1-1/2+1/3-1/4+.......................+1/2004

b=1/1003+1/1004+.....................+1/2004

Rezolvare:

a = (1+1/3+1/5+.........+1/2003) – (1/2+1/4+1/6+................+1/2004)

a = (1+1/3+1/5+.........+1/2003) – 2 (1/2+1/4+1/6+................+1/2004) + (1/2+1/4+1/6+................+1/2004)

a =1+1/3+1/5+.........+1/2003 – 1 -1/2-1/3-1/4-1/5-...........-1/1002 + 1/2+1/4+1/6+................+1/2004

a = 1+1/3+1/5+.........+1/2003 – 1 -1/2-1/3-1/4-1/5-...........-1/1002 + 1/2+1/4+1/6+................+1/2004

Reducind termenii rezulta:

a=1/1003+1/1005+............+1/2003+1/1004+1/1006+..................+1/2004

a=1/1003+1/1004+1/1005+..............+1/2004

=> a=b

Sper sa-i foloseasca vreunui studios cindva, undeva...:-)