marți, februarie 24, 2009

Dragobetele saruta fetele!

Intrucit imi expira perioada de proba oferita de www.web-stat.com pentru monitorizarea blogushteztului meu, tin sa le multumesc celor 522 de internauti care au citit cite ceva din cele scrise de mine, in perioada 22 ianuarie-24 februarie a.c.. Au avut mare succes referatele privind zvonul, cu referire la domnitza Elena Udrea, semn ca elenele vor exercita o vesnica si constanta fascinatie asupra romanilor, precum si cele referitoare la comunicarea lingvistica (cu aplicatie la minunatul Levant al lui Mircea Cartarescu) ori la comunicarea audio-vizuala. Uimitor este ca si eu am scris cu placere respectivele referate, lucru care ma face sa cred ca internetul va oferi, in timp, si altceva decit copy&paste userilor.

Ii salut cu mare drag pe cei citiva cititori fideli, am citiva (n-as fi crezut :-) care revin pe acest blog. Din nefericire, site-ul de monitorizare nu mi-a spus ce cauta si , mai ales, ce gasesc in gindurile pe care le exprim aici. Ii astept cu nerabdare sa scrie si ei, sa infiripam un dialog. Am putea. Asadar, prietenilor din Bucuresti, Sibiu, Brasov, Blaj si, nu in ultimul rind, tulcenilor mei le trimit, de Dragobete, o imbratisare.

As minti sa nu recunosc ca mi-a palpitat inimioara vazind ca sunt citita in Moldova (11 useri m-au vizitat), in SUA (10 useri- inima bumbudibum, urmarindu-i cu ochiul mintii in Moutain View- California, Liberty ville ori Dallas) 4 din Franta , 3 din Canada, si cite 2 din UK,Italy,Slovenia,Belgia. Big hug 4 U !

Ei, si nu ma pot abtine sa nu-l dragobetzesc umpic si pe demirel, cel care m-a "impins" sa scriu albastru si cel cu care port cele mai dragutze&serioase&inteligente dezbateri pe yms.

Tututor, o urare:

SA IUBITI FRUMOS!

P.S> Spre deosebire de cistigatorii premiilor Oscar, eu nu am lacrimat cind am spus toate acestea! ;-)

duminică, februarie 22, 2009

Referat comunicare organizationala

Tipuri de comunicare si institutii prezentate in literatura universala - "Uimire si cutremur", Amelie Nothomb

Intrucit am constatat ca acest blog- pornit intr-o joaca, aproape-are mare cautare, mai ales pentru referatele publicate, sa mai adaug unul, solicitat pentru a intra in examenul "Comunicare organizationala" al prof. univ. dr. Dumitru Iacob - FCRP, SNSPA.
Am scris cu placere acest referat, care a fost apreciat. Amelie Nothomb ramine o scriitoare de suflet si, dintre volumele ei, "Uimire si cutremur" mi-a mers la inima. Poate si pentru ca, la data cind il citeam, eram nou angajata intr-o institutie publica si gaseam remarcabile asemanari intre povestile Ameliei si ceea ce mi se intimpla mie. Dar probabil ca eram subiectiva :-)

Iata tema: analizaţi comunicarea într-o instituţie prezentată în literatura universală.

***

Cartea Ameliei Nothomb, “Uimire şi cutremur”, reuşeşte –în mai puţin de 200 de pagini- să demoleze toate miturile legate de eficienţa întreprinderilor japoneze. Un lucru uimitor, câtă vreme imaginile buletinelor de ştiri ne arată o Japonie desprinsă parcă din filmele sience-fiction, cu rezultate tehnologice demne de invidiat. Să poarte europenii ochelarii roz atunci când asociază Japonia cu eficienţa şi eficacitatea? Aşa încearcă să ne convingă Amelie Nothomb, iar o carte scrisă de fiica unui ambasador belgian, descendentă a unei ilustre familii bruxeleze, licenţiată în filologie, devine o armă de mare calibru. Cum o dovedeşte, de altfel, şi Marele premiu pentru roman decernat de Academia Franceză.

“Romanul e, de fapt, (Amélie Nothomb însăşi a făcut această precizare) o mărturie autobiografică. „Nu avem nici un motiv să-i punem la îndoială autenticitatea – precizează în prefaţă Alexandru Călinescu. Autoarea scoate în evidenţă fractura culturală, imposibilitatea comunicării: "celălalt" (în speţă, Occidentul) este marginalizat şi, în final, exclus. Amélie "iese din rând" şi e sancţionată necruţător. Maşinăria companiei Yumimoto funcţionează într-adevăr impecabil, numai că funcţionează uneori în gol şi, pe de altă parte, îl striveşte pe oricine încearcă să se abată de la mişcările reglate cu precizie de ceasornic.” Aşa cum aflăm încă de la început, tânăra scriitoare s-a născut la Kobé, şi-a trăit primii ani de viaţă în Ţara Soarelui Răsare, a călătorit apoi prin lume, iar la începutul anilor '90 s-a întors în Japonia hotărâtă să se instaleze un timp într-o cultură şi într-un spaţiu care o fascinau şi pe care credea că le cunoaşte foarte bine.

Metoda de studiu
Metoda folosită pentru studierea comunicării organizaţionale este calitativă – studiul documentele, în speţă volumul, care furnizează informaţii despre comportamentul, structura formală, starea economică, actele de comunicare şi imaginea organizaţională. Fiind un singur document, nu se poate vorbi despre obiectivitate ci numai despre imaginea transmisă lumii occidentale despre organizarea şi comunicarea din cadrul unei întreprinderi japoneze. Este posibil ca, din motive stilistice ori comerciale, autoarea să exagereze unele caracteristici negative ale organizaţiei nipone.

Structura companiei Yumimoto
Compania Yumimoto era, aşa cum o descrie Nothomb, “una dintre cele mai mari companii din univers “, cu un sector Import - Export “care vindea şi cumpăra tot ce exista de-a lungul şi de-a latul întregii planete (...) de la şvaiţerul finlandez până la soda singaporeză, de la fibra optică canadiană până la pneurile franţuzeşti şi iuta togoleză”. După această descriere, aplicând metodele comunicării organizaţionale, putem imagina o corporaţie utilitar – normativă de mari dimensiuni, cu un tip de structură managerială descentralizată în funcţie de linia de produs, asupra căreia se exercită presiuni importante pentru diversitate. Dintre presiunile pentru uniformitate exercitate de managementul companiei, nu se sesizează decât impunerea procedurilor standardizate pentru realizarea activităţilor şi exercitarea unui control direct, extrem de brutal uneori, asupra angajaţilor. Mărimea organizaţiei ne sugerează un număr ridicat de niveluri, autoarea fixându-se la patru: “Domnul Haneda era şeful domnului Omochi, care era şeful domnului Saito, care era şeful domnişoarei Mori, care era şefa mea. Iar eu nu eram şefa nimănui”. Ca angajat, lucrurile sunt percepute astfel: “Eram la ordinele domnişoarei Mori,care era la ordinele domnului Saito, şi aşa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări peste treptele ierarhice. Aşadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor.” Până la sfârşitul cărţii aflăm că întreaga structură era puternic ierarhizată, planul formal fiind bine evidenţiat.

Comunicare formală şi comunicare informală
Cazul Ameliei Nothomb, prezentat dramatic din motive literare, s-ar prezenta în felul următor: fiind angajată pe un post de secretară, constată -în scurt timp- că, de fapt, nu i se cere să facă mai nimic. I se dau sarcini tot mai absurde şi mai penibile, cum ar fi fotocopierea absolut inutilă a unui teanc de hârtii, operaţie repetată în mai multe rânduri la ordinul lui Saito, sub pretext că n-ar fi aliniat "la milimetru" paginile în copiator. Se acoperă de ridicol când încearcă să ducă la capăt alte dispoziţii ale şefilor, care nu-i sunt explicate, unele depăşindu-i competenţele. Amélie începe să se simtă tot mai umilită, şi este adusă în postura de a admite că nu poate face faţă îndatoririlor profesionale şi că, în definitiv, e de-a dreptul retardată intelectual. În cele din urmă, Amélie ajunge femeie de serviciu, la toaletele de la etajul patruzeci şi patru. Va pleca din companie supunându-se ritualurilor locului, adică umilindu-se o dată în plus, mulţumind pentru înţelegere şi recunoscând că a devenit conştientă de gravele ei deficienţe intelectuale.

Este posibil ca un angajat să aibă o asemenea „carieră”?! Se petrec astfel de lucruri în Japonia?! Romanul răspunde pozitiv şi, de-a lungul lecturii găsim unele explicaţii. Recrutarea a fost defectuoasă o dovadă fiind că, după prima zi de lucru, opinia angajatei este următoarea: „nici una dintre competenţele pentru care fusesem angajată nu-mi servea la nimic (...) nu înţelegeam deocamdată care era rolul meu în această întreprindere, dar îmi era indiferent.” Până la sfârşitul volumului nu aflăm care sunt aceste competenţe, angajata primind noi şi noi sarcini, pentru care apare evident că nu fusese pregătită.

Dintre tipurile de comunicare, în compania descrisă, funcţionează numai comunicarea formală, de sus în jos: „ca subaltern era de neconceput să sari fie şi o singură treaptă ierarhică, darămite pe toate! Nu aveam dreptul să mă adresez decât superiorului meu direct, care se nimerea să fie domnişoara Mori.” Şeful acesteia, Saito „nu tolera întrebările”. Problemele de comunicare sunt agravate de iniţiativele Ameliei astfel încât ordinele şefilor devin injurii: „Şi ţi se pare onorabil să afirmi fără nici o ruşine că eşti ultima imbecilă? / - Nu cred ca-s chiar aşa de proastă./ - Ar fi bine de ştiut; ori eşti trădătoare, ori eşti retardată: altă posibilitate nu există.”

În plan informal, singura discuţie purtată la copiator cu domnul Tenshi, directorul sectorului lactate, omologul domnului Saito, care era directorul sectorului de contabilitate, are consecinţe dramatice pentru noua angajată. Fiind rugată să întocmească un raport care -spune autoarea- „nu numai că-mi acorda o şansă ci, mai mult, nu-mi dădea nici o instrucţiune, adică îmi lăsa mână liberă, ceea ce, în Japonia, e un lucru excepţional.”, atrage, din nou, furia şefilor. „Atât eu, cât şi domnul Tenshi am avut parte de nişte urlete smintite(...)am fost făcuţi în tot felul: eram nişte trădători, nişte năpârci, nişte prefăcuţi şi- culmea injuriei-nişte individualişti.” Consecinţa – angajata este mutată la sectorul contabilitate. După o nouă greşeală, ajunge să igienizeze toaletele.

Concluzii:
„Uimire şi cutremur” are o structură complexă, diferenţele culturale sunt destul de bine reliefate. În unele pasaje am recunoscut teoriile lui Hofstede privind dimensiunile care formează cultura naţională – distanţa faţă de autoritate, individualismul vs colectivism, masculinitatea vs. feminitate – diferenţiind atitudinea angajatului occidental de a celui asiatic în abordarea problemelor, însă - neputând face distincţia între real şi ficţiune, între realitate şi construcţie literară – m-am oprit la elementele de comunicare, care sunt evidente.
Întregul volum este un exemplu negativ privind comunicarea într-o organizaţie. Amelie Nothomb nu a reuşit sa comunice cu şefii. Aceştia sunt prezentaţi a avea competenţe profesionale dar nu şi competenţe organizatorice sau competenţe social-umane. Motivarea personalului, care ar trebui să fie una dintre preocupările conducerii unei organizaţii, în vederea obţinerii eficienţei în activitate, nu rezultă a exista, în urma lecturii. Sarcinile angajatei nu au fost distribuite in conformitate cu capacităţile si competenţele acesteia (care, de altfel, nici nu au fost determinate). Nu a reuşit să se integreze în organizaţie, nereuşind să găsească „scopul comun” cu ceilalţi membri. Singurul motiv care a făcut-o să-şi încheie contractul a fost încercarea de asimilare a tradiţiei japoneze conform căreia „demisionarii îsi pierd obrazul”. Înaintând în această situaţie inacceptabilă pentru un occidental, probabil că a reuşit să-şi definească propriile scopuri, respectiv sondarea sinelui confruntat cu atâtea umilinţe, în vederea scrierii acestui roman .

vineri, februarie 20, 2009

ÎN TIMP ÎNVEŢI
Jorge Luis Borges



După un anumit timp,
omul învaţă să perceapă diferenţa
subtilă între a susţine o mână
şi a înlănţui un suflet,
şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva
şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de
siguranţă,
şi aşa, omul începe să înveţe...
că săruturile nu sunt contracte
şi cadourile nu sunt promisiuni,
şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi
ochii larg
deschişi,
şi învaţă să-şi construiască toate drumurile
bazate în astăzi şi acum,
pentru că terenul lui mâine
este prea nesigur pentru a face planuri ...
şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se
opresc însă la
jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult,
până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi
calcinează.
Aşa că începe să-şi planteze propria grădină
şi-şi împodobeşte propriul suflet,
în loc să mai aştepte ca altcineva să-I aducă flori,
şi învaţă că într-adevăr poate suporta,
că într-adevăr are forţă,
că într-adevăr e valoros,
şi omul învaţă şi învaţă ...
şi cu fiecare zi învaţă.

Cu timpul înveţi că a sta alături de
cineva pentru că îţi oferă un viitor bun,
înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te
întorci la trecut.

Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil
să te iubească cu defectele
tale,
fără a pretinde să te schimbe,
îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti.
Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această
persoană doar pentru
a-ţi întovărăşi singurătatea,
în mod inexorabil
vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt
număraţi,
şi că cel care nu luptă pentru ei,
mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de
false prietenii.

Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie,
pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot
face.

Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten,
e foarte probabil că niciodată prietenia lui nu va mai fi
la aceeaşi
intensitate.

Cu timpul îţi dai seama că deşi
poţi fi fericit cu prietenii tăi,
într-o bună zi vei plânge
după cei pe care i-ai lăsat să plece.

Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită
alături de fiecare
fiinţă,
nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau
dispreţuieşte o fiinţă
umană,
mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi
umilinţe şi dispreţ,
dar multiplicate,
ridicate la pătrat.

Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se
petreacă,
asta va determina că în final,
ele nu vor mai fi aşa cum sperai.

Cu timpul îţi dai seama că în realitate,
cel mai bun nu era viitorul,
ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi
sunt împrejur,
îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
şi acum s-au dus şi nu mai sunt...

Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să
ceri iertare,
să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor,
să spui că ai nevoie,
să spui că vrei să fii prieten,
dinaintea unui mormânt,
nu mai are nici un sens.

Dar din păcate,
toate se învaţă doar cu timpul...

marți, februarie 17, 2009

Cum am ajuns sa urim statul

M-am tot gindit la afirmatia lui Liviu Mihaiu, ca toti romanii urasc statul, si am gasit si o pertinenta analiza a d-nei lector univ. dr. Dorina Tudor, profesor la catedra de Marketing politic a FCRP-SNSPA. Dumneai spune ca primul şi probabil cel mai important mit al României moderne este Statul.

"În spaţiul european, formarea statelor moderne s-a produs după două scheme principale. Prima,urmată de ţările occidentale, a fost schema contractuală. Contractul, devenit ulterior Constituţie, prevede în esenţă că supuşii (în Anglia sau ţările scandinave) sau cetăţenii (în Elveţia, Ţările de Jos sau Franţa) deleagă statului (monarhic sau republican) o funcţie de reprezentare, impunându-i în schimb respectarea unor norme (legi) care să nu poată fi modificate fără consultarea electoratului. În toate cazurile, această schemă presupune apariţia timpurie a unor comunităţi urbane, cu legi puţine, simple, dar severe, comunităţi cu o diviziune a muncii avansată, a căror supravieţuire depindea în mod esenţial de schimburi economice care puneau în circulaţie stocuri de resurse aduse de la distanţe uneori considerabile. În plus, supravieţuirea acestor comunităţi implică obligatoriu creştere şi dezvoltare – orice stagnare fiind percepută ca un semnal de alarmă.

Cea de-a doua schemă de formare a statelor europene se aplică într-o perioadă târzie, în comunităţi rurale, cu legi multe, complicate, incoerente, dar permisive (de fapt, mai degrabă cutume, obiceiuri ale pământului). Aceste comunităţi au o foarte slabă diviziune a muncii, iar munca familială concentrată asupra unor resurse limitate, grupate în imediata apropiere a casei, asigură supravieţuirea – care, în acest caz, înseamnă strict reluarea unui ciclu ancestral. Asupra acestor comunităţi se exercită influenţa modelatoare (economică, politică şi culturală) a statelor mai avansate.
În această a doua schemă emanciparea apare ca un produs romantic. Un personaj eroic sau o elită restrânsă aduce, prometeic, un model ideal (libertate, egalitate, fraternitate – pierdut sau confiscat din illo tempore de către forţele răului), pe care îl revarsă asupra masei amorfe a unui popor aflat în lanţuri şi în întuneric. Indivizii se ridică din această masă printr-un ritual iniţiatic, o probă de control, prin care devin o parte a elitei fondatoare şi vor continua acţiunea de eliberare, de luminare a maselor (modelul lui Iisus şi al celor doisprezece apostoli).

Din cele expuse mai sus, rezultă că raportul dintre stat şi cetăţean este fundamental diferit în Vestul şi Estul Europei. Dacă în Occident preeminenţa cetăţeanului (şi în general a individului) asupra statului este nu numai afirmată constituţional, ci are şi o valoare funcţională firească, în România (şi în alte state din Est), mitul statului prezent în structurile profunde ale mentalului colectiv face ca statul să fie acela care să prevaleze asupra individului şi, mai mult decât atât, identitatea şi legitimitatea socială a individului să fie date de apartenenţa la şi de poziţia în ierarhia statului. Dintre cuvintele cheie enumerate, masa amorfă ne indică o funcţie esenţială a statului est-european: aceea de reprezentant al unităţii. Dacă în Occident, statul este un negociator între diferenţe (de unde şi tradiţia federativă), în Orient, statul este cel care dă identitate cetăţenilor, este un tată ai cărui copii trebuie să semene între ei.
Fasonarea acestei mentalităţi se leagă, trebuie să o recunoaştem, şi de modalitatea în care s-au comportat în Evul Mediu târziu şi în perioada fanariotă autorităţile din Ţările Române. Mila domnitorului şi căftănirea în diverse slujbe au suferit doar o schimbare formală: în loc de prezentarea la curte cu plocon, a apărut prezentarea la examen. (...)Comunismul a însemnat pentru România un pas înapoi şi din punctul de vedere al evoluţiei mitologiei politice. El a reluat, după aproape un secol, mitul romantic al eliberării maselor şi a înlocuit o elită care, de bine de rău, începuse să fie structurată pe criterii de competenţă, cu o elită în care proba de control era dosarul, originea socială „sănătoasă“. Centralismul absolut şi suprapunerea stat-partid unic au adâncit percepţia de dependenţă totală a individului faţă de o autoritate abstractă, aproape divină. Revoluţia şi prăbuşirea regimului comunist au condus la un fenomen interesant de remodelare a percepţiei publice: prin dispariţia Partidului, Statul (adică mitul statului) a fost curăţat de păcate, el a redevenit un bun al oricărui cetăţean, o valoare în sine. Probabil încă multă vreme de acum înainte, românii vor avea nevoie, conştient sau inconştient, de acceptul sau poziţia statului în orice iniţiativă. Paradoxal, elitele de astăzi, aflate în contact direct cu reprezentările şi dezbaterile occidentale asupra statului şi a relaţiei dintre stat şi cetăţean, sunt nevoite să adopte un dublu discurs. Pe de o parte, discursul de tip occidental, în care să admită preeminenţa cetăţeanului (discurs rostit în exterior sau în cercuri restrânse din ţară), iar pe de altă parte, un discurs reacţionar, rostit mai mult sau mai puţin explicit în faţa electoratului, în care se afirmă implicit dacă nu preeminenţa statului, atunci măcar o situaţie de criză care să o presupună. Acest tip de discurs se dovedeşte necesar din cauza apariţiei bruşte a numeroase clivaje care ameninţă direct coeziunea socială, precum şi datorită relaţiei de dependenţă a României faţă de Occident."

***
Eu cred ca acestea sunt informatii pretioase, care ar trebui cunoscute, pentru ca -intr-un fel sau altul-trebuie sa ne recuperam istoria.

joi, februarie 12, 2009

Ziaristii sub lupa

Ziaristii se arata cu degetul, unii pe altii, deci iata ca a venit si ora adevarului in acest sensibil domeniu de activitate. Interesant articolul lui Dan Tapalaga, cu tot cu trimiteri. Merita pastrat aici.

duminică, februarie 08, 2009

Cu tunurile, pe functionari!

Motto: "Eu câştigam cam de 10 ori mai mult decât câştig acum şi de aceea am şi o viziune totalmente diferită de a majorităţii jurnaliştilor din presa română care cred că în administraţie trebuie să lucrezi ca sfânt, ca patriot, pe foarte puţini bani. Asta mi se pare o aberaţie incredibilă. Să auzi ziarişti care sunt plătiţi cu 15.000-20.000-30.000 de euro pe lună susţinând chestia asta, îţi vine să intri un pic în televizor şi să le bagi degetul în gură!"
(jurnalistul Liviu Mihaiu -guvernator al Rezervatiei Biosferei delta Dunarii)



Iata c-am trait si ziua sa vad identificat dusmanul natiunii. Cine credeti? Functionarul public, nimeni altul.
Frustrarile si spaimele populatiei, incompetentele manageriale, criza economica si viitorul incert, toate au ajuns, in constiinta publica a avea un singur vinovat: birocratul. Da, functionarii sunt de vina ca nu merge economia. S-a gasit tapul ispasitor si toata lumea este multumita. Stie acum pe cine sa arate cu degetul. Iar mass/media o face copios, in ultima perioada.

Un singur glas spunea ieri, cu totul altceva, in Adevarul- Liviu Mihaiu,in calitatea lui de guvernator, desi speech-ul era al jurnalistului. Un ziarist chivernisit, dupa anii de la Academia Catavencu si dupa talk-show-urile de la TVR1.
O fraza m-a uns la inima, pentru ca exprima un mare adevar: " Şi problema se reduce din nou la lipsa de sinergie a instituţiilor care alcătuiesc statul şi societatea. Suntem un popor care ne mâncăm în fiecare zi unii pe ceilalţi, iar instituţiile statului fac acelaşi lucru pe care-l fac oamenii care le populează. Aşa cum ne comportăm ca indivizi, ne comportăm şi ca instituţii. Deci instituţiile din acest stat nu lucrează unele pentru altele. În general, românii urăsc statul după ce le-a făcut timp de 50 de ani, dar românii sunt de două feluri: români din afara statului şi români din interiorul statului. Şi unii, şi ceilalţi îl urăsc! De aceea, statul, la ora asta, nu funcţionează cum ar trebui. (...) Constituţia americană, scopul guvernării este să facă un popor mai fericit. Se stipulează, se vorbeşte despre fericire în Constituţia americană. Aici nimeni nu vorbeşte despre aşa ceva. Este o ciomăgeală continuă. Nu aveţi impresia că trăim în mijlocul unui popor nefericit?"

De altfel, multe lucruri interesante spune Mihaiu, care -de cind este guvernator- vede altfel lucrurile si a scos bannerele cu "Bine ati venit in patria braconierilor", instalate in Tulcea de Asociatia "Salvati Dunarea si Delta" in care activa.
Tulcean fiind, cu un ochi rideai si cu altul plingeai vazind mesajul, insa iata ca a vazut si Mihaiu cum stau lucrurile, "din interiorul sistemului"...
Ramine sa-i "bagam in sistem" si pe restul jurnalistilor si-atunci interventiile lor mediatice vor fi mult mai obiective.

In conditiile in care Romania pare o barca fara cirmaci in viltoarea crizei mondiale, sa distragi atentia publicului de la aceasta mare problema aratind cu degetul inspre functionarimea cu o medie a salariilor de 1000 de lei mi se pare ilar. Ideea excelentilor manipulatori ( caci excelam si noi prin ceva, iata) este inteligenta, mai ales ca fiecare s-a ciocnit cu o functionara artagoasa la vreun ghiseu ori cu obtuzitatea altuia la vreo primarie...
Ce se uita insa este ca functionarii publici au chipul si asemanarea conducatorilor lor. Asadar, populatia a ales capii birocratimii in care se da acum cu pietre. Dar este prost vreun ziarist sa vada si dincolo de virful propriului sau nas? Ori dincolo de miile de euro pe care-i cistiga?

Iar, apropos de mii de euro, talk-show-ul "Nasului" de joi, 5 februarie a.c., cu invitatul Emil Boc, caruia Radu Moraru ii dadea sfaturi de o rara competenta administrativa, mi-a intors stomacul.

La 20 de ani de la revolutie, pe mina cui ai incaput, Romanie?