vineri, iunie 15, 2007

remember

Am descoperit-o astazi pe Lucia Terzea Ofrim si cred ca eseul ei din Dilema Veche http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=173&cmd=articol&id=5808 caracterizeaza foarte bine ceea ce mi se intimpla in tot ceea ce inseamna comunicare. Postez si articolul, pentru a-mi aminti, cind si cind, ca nu "sunt gresita"...:-)


Astăzi, în mediile ce se vor „cultivate“, imperativul lecturii exercită o adevărată tiranie. Presiunea este uriaşă. Ai prefera să se deschidă pămîntul şi să te înghită, decît să vezi ochii mari cu care eşti întrebat de un amic, de un coleg ori de vreo profesoară: „Cum, n-ai citit cartea asta?“. În pupilele dilatate vezi cum te faci parcă tot mai mic, pînă dispari, aneantizat cu totul. Sau cel puţin vezi cum dintr-odată eşti privit ca şi cum te-ai fi transformat în altceva, într-o altă specie. N-ai citit cartea asta, gata, nu mai eşti om! Dacă apuci să recunoşti că n-ai terminat-o, eşti catalogat drept neserios ori incapabil, iar dacă spui că doar ai frunzărit-o, eşti trecut în categoria superficialilor irecuperabili.
Să măsurăm distanţa între această stare de lucruri şi cuvintele lui Oscar Wilde: „Nu citesc niciodată o carte despre care trebuie să scriu. M-aş lăsa prea mult influenţat…“ Este motoul care deschide ultimul eseu critic dedicat non-lecturii, semnat de Pierre Bayard, profesor de literatură la o universitate pariziană. Cartea se bucură de un mare succes, a trecut deja de 13.000 de exemplare vîndute. Se pare că atinge un punct nevralgic al relaţiei pe care o avem cu mareea cărţilor ce nu încetează să ne inunde copleşitor şi care, după ce că sînt atît de multe, mai sînt şi – vorba lui Flaubert – „întotdeauna prea groase“.
Nu sîntem în faţa unui spumos elogiu al imposturii şi nici al unui manual destinat ignoranţilor care ar vrea să pară dacă nu erudiţi, măcar bine informaţi. În ciuda titlului provocator, acest eseu vorbeşte în primul rînd despre cititorul profesionist, despre secretele meseriilor dezvoltate în jurul lecturii. Este aşadar o carte adresată oamenilor de litere: profesori de literatură, cronicari, critici şi istorici literari, universitari de tot soiul, adică acelor oameni asupra cărora cade imposibila povară a lecturii totale, care să epuizeze domeniul în care trec drept specialişti. Li se cere să fie adevărate enciclopedii ambulante, mereu la curent cu ultima noutate, dar şi deţinători infailibili ai unui volum neverosimil de cunoştinţe acumulat timp de secole. Pierre Bayard sfîşie cu dezinvoltură vălul ipocriziei generale şi nu ezită să arate goliciunea acestor împăraţi ai literelor. Despre nimeni nu se poate spune că ar fi citit totul. Şi în orice caz, nu toate lucrurile asupra cărora se pronunţă cu dezinvoltură, cu meşteşug şi nu rareori cu precizie. În general, se citeşte mai puţin decît se dă de înţeles, însă lacunele unora, odată dezvăluite, ar fi de-a dreptul spectaculoase. Apoi, multora le-ar fi greu să spună repede care este ultima carte citită din scoarţă în scoarţă. De multă vreme a fost abandonată lectura pioasă, politeţea de a intra într-o carte doar pe poarta primei pagini. Uitată este şi răbdarea de a parcurge traseul liniar, monoton, paragraf, după paragraf şi de a ieşi cuminte, umil şi cu un aer edificat doar după ultima frază a volumului. La cantitatea de informaţie care trebuie controlată, ar fi nevoie de cel puţin zece vieţi în plus. Fiecare are tactica lui de a păstra o „viziune de ansamblu“, asemeni bibliotecarului din Omul fără calităţi al lui Musil (hait, mi-a scăpat cartea asta...).
Cum se face atunci că cei care ştiu cel mai mult par să citească cel mai puţin? De fapt, este vorba de alte practici de lectură. Dincolo de tehnicile lecturii rapide, sînt puse în joc adevărate strategii ale informării eficiente. Cititorul de cursă lungă a învăţat să îşi menajeze forţele. Devine expert în a evita redundanţa. Ştie ce nu trebuie să citească. Omul cultivat se orientează în hăţişul spaţiului livresc, poate să situeze informaţia în reţeaua ei de relaţii semnificative. Nu numărul cărţilor citite te plasează în categoria specialiştilor, ci dobîndirea capacităţii de a sesiza legăturile dintre lucruri, fapte, idei, autori, teme etc. Între a citi integral o carte şi doar a auzi de ea există neînchipuit de multe figuri intermediare, care uneori se suprapun. O precizare valabilă în cazul marilor cititori: doar pentru ei graniţa între a citi şi a nu citi este mai subţire decît o pagină tipărită pe foiţă de ţigară. Non-lectura poate fi una din cheile lecturii, pentru că a citi performant presupune şi a şti cum să citeşti... fără să citeşti. Am vorbit mai mult despre profesioniştii cititului, dar, schimbînd ceea ce este de schimbat, apar aceleaşi situaţii şi în cazul uzajului social al lecturii. Acest eseu pledează pentru schimbarea atitudinii, să-i spunem şcolăreşti, faţă de cărţi şi lectură. Nimeni nu poate fi la zi cu „lecturile obligatorii“. Plus renghiurile memoriei. Dacă pînă şi autorii mai uită ce-au scris, de ce s-ar ruşina cititorii de mulţimea lucrurilor care le scapă din cele buchisite. Am putea medita şi la observaţia lui Michel De Certeau, care spune că, de la un punct încolo, lectura este un fel de braconaj. Apoi, ar fi mai cinstit să ne asumăm cu sinceritate limitele, dar în acelaşi timp refuzînd corsetul lecturii convenţionale, recomandate de pedanţii şcolii, fie că citim ca să ne cîştigăm pîinea, fie doar ca să pierdem timpul.
Urmărind această pledoarie pentru deculpabilizarea cititorului, mi-am amintit de cartea lui Daniel Pennac Comme un roman, pe care aş recomanda-o tuturor celor care vor să îşi cunoască mai bine drepturile şi libertăţile de cititori. De exemplu, ar sesiza mai multe nuanţe în răspunsul mucalit dat de moderatorul unei emisiuni literare care, la întrebarea dacă a citit nu mai ştiu ce carte, a răspuns: „Da, însă nu personal…“


***
Ieri am vazut un reportaj ce rememora evenimentele din 13-15 iunie 1990 si, cu un nod in git, mi-am amintit volbura acelor zile... Iliescu multumindu-le minerilor, si-apoi "imgb face ordine"... gospodinele "luind atitudine"..."drogurile si dolarii" taranistilor... nu stiu citi realizeaza ce progrese uriase s-au produs in mentalitatea romanilor si ce departe suntem, din punct de vedere al civilizatiei, de acele vremuri. Inca imi amintesc ce aventura era sa iesi in piata cu o sacosa (galbena) inscriptionata "Votez Ratiu - presedinte!"...

Cei nascuti in anii '90 par a nu putea intelege ce era cu sacosele astea (obsesie a gospodinelor de a le tezauriza inainte de 1989) si ce "afront" insemna un astfel de mesaj electoral...Nici nu stiu daca este un amanunt semnificativ. Eventual, doar in contextul schimbarilor petrecute in mintile noastre. Pentru ca, nu-i asa, totul acolo se intimpla...

Cu mare emotie am revazut "desfasurarea de forte Piata Universitatii" (la acea vreme nu circulau decit zvonurile... catastrofice...) si mi-am amintit ce tambalau a fost cu incercarea mea de a publica un articol despre acest eveniment. Dupa ce a fost citit si aprobat de redactorul sef, "capul limpede", respectiv veteranul redactiei, a decis ca articolul "nu poate fi publicat, in acest moment" si l-a scos seara din ziar. Dimineata am vazut ca lipseste (noi il asteptam!) asa tinerii redactori au protestat incepind o intreaga disputa cu vechii ziaristi. Pina la prinz s-a ajuns la compromisul sa apara, totusi, intr-o varianta soft, cu pasajele in care se scria ca nimeni nu da droguri si nici dolari in Piata eliminate. Dupa trei zile de insistente a aparut. In urmatoarele zile am primit niste scrisori indignate si niste telefoane ingrozitoare (unul de neuitat, in care o voce de femeie ma ameninta ca-mi va baga un fier inrosit ... cu precizarea locului exact )

Stranie perioada si mare tulburare de a vedea pe tvr1 ca nu suntem, totusi, "natzia de timpitzi", idee cu care ma consolez, iar asta de vreo 10 ani.

Niciun comentariu: