vineri, martie 21, 2008

referat - Teoria comunicarii

Comunicarea lingvistică

Selectaţi 1,2 texte de maximum o pagină (de preferinţă de tip literar). Realizaţi o analiză a acestor texte aplicând modelul lui Jakobson şi Catherine Kerbrat-Orecchioni. În cazul modelului lui Jakobson vă recomandăm să insistaţi pe identificarea funcţiilor predominante pe care le realizează textul. Realizaţi o sinteză comparativă a concluziilor desprinse în urma aplicării celor două modele pe analiza de text.

***

Text analizat:

„Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare,
Mări pe care vase d-aur port piper şi scorţişoare,
Părînd piepteni trecuţi molcom printr-un păr împarfumat,
Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat,
O, Levant, în cari zefirul umfle-ai sei obraji de zeu,
Cu simţiri aprinse umpli neguros sufletul meu!
O, Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare,
Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare
Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sîn,
De cînd sunt deştept pe lume, de cînd ştiu că sunt român!
Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrimioare
Să jelesc ticăloşită a poporului meu stare,
Preste care lupi şi pardoşi s-au făcut stăpîni deplin
Zgîriind cu gheare lunge al Valahiei drag sîn!"

Astfel cugeta un june pe-un caic ce zbura iute
De la Corfu pîn-la Zante peste apele hirsute
Ce spărgeau în vălurele soarele ce sta să cază
Prin văpăi de foc şi miniu, prin lucire de turcoază.
Tînărule, a ta faţă îmi apare străvezie,
Gemetul ce scoţi e oare de amor sau de mînie,
Mîna cu inele grele şi cu petre răsucite
Pe jungher sau pe şold fraged va voi să se invite ?
Ah, pe junghiul
Şi degrabă, căci tiranii încă rîde
Conjuraţi de arvaniţii cu a lor turbane hîde,
încă mai jupoi ţeranii, încă junele le smulge
Din a mumelor lor braţe, încă ţara o mai mulge! (...)

(LEVANTUL – MIRCEA CĂRTĂRESCU)


Analizând textul de mai jos, un fragment din epopeea „Levantul” a lui Mircea Cărtărescu, remarcăm următoarele funcţii, aşa cum au fost definite de Roman Jakobson:

1. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stărilor interne ale emiţătorului.
În textul analizat sunt relevate stările interne ale emiţătorului, care pendulează între melancolie, indignare, tristeţe, mânie, evidenţiate atât prin epitete („noaptea turbure din peptu-mi”), verbe („cu simţiri aprinse umpli...” „cu mii de lăcrimioare să jelesc... ”, ”zgîriind cu gheare lunge...” ”gemetul ce scoţi” ), interjecţii ( „O, Levant...”, „Ah, pe junghiu...”) şi repetiţii („O Levant, Levant ferice…”), aşadar o sumă de mijloace stilistice prin care sunt exprimate reacţiile sufleteşti ale personajului la contactul cu o realitate, în cazul de faţă jelirea „stării ticăloşite a poporului”. Manoil, personajul principal, fiind român reuşeşte astfel să impresioneze cititorul de limbă română, ca membru al acestui popor, „preste care lupi şi pardoşi s-au făcut stăpîni deplin/ Zgîriind cu gheare lunge al Valahiei drag sîn!"


2. Funcţia conativă, persuasivă sau retorică îndreptată către destinatarul comunicării de la care se intenţionează să se obţină un tip de răspuns este şi ea destul de clar demonstrată prin folosirea persoanei a II-a singular, într-o primă ipostază când junele se adresează Levantului, personificat (cititorului insuflându-i-se aceleaşi sentimente faţă de ţara a cărei stare îl îndurerează pe tânărul călător) şi-apoi, într-o inspirată schimbare de perspectivă, când cititorul este pus în faţa aceluiaşi tânăr, aflat în prim plan: „Tînărule, a ta faţă îmi apare străvezie/Gemetul ce scoţi e oare de amor sau de mînie?/ Mîna cu inele grele şi cu petre răsucite/Pe jungher sau pe şold fraged va voi să se invite?” Iar, cum comunicarea este indirectă, tot autorul oferă răspunsul acestor întrebări: „…ah, pe junghiul!” presupunând că, acceptând lectura acestei cărţi, cititorul este de acord cu această comunicare.

3. Funcţia poetică este importantă în acest text, Mircea Cărtărescu alegând arhaisme amestecate cu neologisme, precum şi complicate construcţii verbale pentru a conferi o muzicalitate uimitoare rândurilor sale. Este greu, dacă nu imposibil, de a înlocui cu sinonime cuvintele autorului şi să poţi obţine acelaşi efect.

4. Funcţia referenţială propusă de Roman Jakobson este destul de dificil de demonstrat în cazul acestui text literar dar se poate accepta amendamentul lui Derill Hymes care a propus scindarea funcţiei jakobsiene în două, cea propriu-zis referenţială, axată pe subiectul comunicării şi cea de-a doua, contextuală sau situaţională, orientată către cadrul în care se desfăşoară procesul de comunicare.
Subiectul comunicării îl reprezintă descrierea aventurilor lui Manoil care este luat prizonier de piratul Iaurta Chiorul în timp ce călătorea de la Corfu la Zante. Prizonierul îl cunoaşte pe Zotalis, fiul piratului. În această epopee apar o serie de personaje noi: spionul zuav Briliant Languedoc, amantul Zenaidei, Ampotrofagul si amanta sa, Zoe, ploiesteanca, "feea Hyacint, zana tainicelor arte, a visarii, nemuririi", o replica la nemuritoarea Circe de altădată.
Mai mult, Manoil vrea sa afle spre ce se indreapta poezia. Ca intr-o scena derulata in trecut, in fata lui Manoil apar cei sapte corifei ai poeziei, intre care Eminescu, Arghezi, Bacovia, Barbu, Nichita Stănescu.

5. Funcţia metalingvistică se manifestă atunci când, în cadrul comunicării se atrage atenţia asupra codului utilizat. S-a spus despre „Levantul” lui Mircea Cărtărescu că este o replică a „Tiganiadei” lui Ion Budai Deleanu iar acest lucru este sugerat chiar de autor, prin folosirea iscusită a arhaismelor pe care le îmbină cu neologisme ori expresii din limba engleză, accesibile cititorului: "Nu-s inglez, rumân imi spune şi să mor rumân eu voi./ - But you speak perfectly English, zise grecul minunat./ - Well, I studied once at Cambridge, grăi junele bărbat". Prin urmare, există un cod iar autorul ne oferă cheia, făcînd referire mereu la personaje ori opere cunoscute din literatura română. Iată în ce mod original reuşeşte Mircea Cărtărescu să ne poarte cu gândul la limbajul poetic şi temele lui Eminescu: "- Manoile, tu spui vorbe cari eu nu pot pricepe/ Lumea in cristalul ista sa sfârşeşte si incepe,/ Iara eu da orce murmur, d-orce dor departe sum./ Eu a veciniciei doara trag in pept amar perfum./ Au ce este pentru mine vacul ista? Punt ridicul/ Ce abea sa reflecteaza in cristal, in ombilicul/ Kosmosului. Sufer oameni? Oprimati sunt, umiliti?/ Dara sufer si stejarii, suferit-au trilobiti,/ Stele sufer cand pre ceriu ele schimba-n supernove,/ Sufer pestii-n ape, sufer in padurea de mangrove/ Pangolinii, sufer zorii cand ameaza le ia locul/ Sufera pamantul, apa si vazduhul, sufer focul,/ Cocarjat e-n suferinta tot ce pare ca esista,/ Dar in centru e lumina, desi carnea este trista…”

6.Funcţia fatică are în vedere caracteristicile mijlocului de comunicare şi controlul bunei funcţionări a acestuia. Apreciez că, în cazul fragmentului ales, nu poate fi identificată.


Dacă am analiza acelaşi text după modelul Catherinei Kerbrat Orecchioni, toate dificultăţile întâmpinate în identificarea funcţiilor oferite de modelul Jakobson pot fi eliminate. Situaţia de comunicare este înglobată în cadrul „constrângerilor impuse de universul discursului”. Limba, care în modelul lui Jakobson era situată ca factor autonom în afara comunicaţiilor, este integrată acestora. Schema Kerbrat Orecchioni scoate în evidenţă faptul că statutele emiţătorului şi ale receptorului nu sunt identice şi că trebuie să face distincţie clară între modul de producţie şi modul de interpretare.

Faptul că „Levantul” lui Mircea Cărtărescu nu a avut un mare succes de public (cel puţin nu atât de mare, după numărul de exemplare vândute, în comparaţie cu volumul „De ce iubim femeile” al aceluiaşi autor) îşi poate găsi o explicaţie în teoria Catherinei Kerbrat Orecchioni care apreciază că „anumite eşecuri ale comunicării sunt datorate unei distanţe exagerat de mari între limba, aşa cum o posedă emiţătorul, şi limba pe care o posedă receptorul.” Elementele care au pus probleme de codificare şi decodificare în cazul de faţă sunt cele definite de Catherine Karbrat Orecchione:
- variabilitatea enunţurilor lingvistice , fiecare individ având modul său de utilizare a limbii, sintaxei, intonaţie ori, în cazul de faţă, competenţa lingvistică a cititorilor ar fi trebuit să le permită cunoaşterea codului limbii utilizate de Cărtărescu precum şi capacitatea de a descifra enunţurile variat compuse;
- polisemia şi sinonimia semnelor lingvistice, respectiv a alege semnificaţia unui ansamblu de semne în funcţie de contextul lingvistic;
- existenţa mesajelor paralele care pot nuanţa, relativiza sau contrazice mesajul lingvistic propriu-zis (Cărtărescu îşi ia libertatea parodierii – blânde, aş aprecia - a marilor scriitori interbelici români dar şi îndrăzneala de a se autoproclama urmaşul lor direct, afirmaţie greu de „digerat”, cel puţin în timpul vieţii oricărui autor român)
- codificarea şi decodificarea mesajelor, proces în care intervin personalitatea, experienţa,starea de spirit ori starea interacţională a celor care comunică.

Aceştia ar fi o serie de factori care au stat în calea înţelegerii - la adevărata dimensiune – a poemului „Levantul” precum şi a împărţirii drastice a cititorilor între cei care-l consideră pe Mircea Cărtărescu cel mai mare scriitor român în viaţă şi cei care-l consideră mediocru şi incomprehensibil.

Niciun comentariu: