Copiii...blocurilor!
Am primit si eu “leapsa” sa vorbesc despre copilaria mea desi, la noi, in Dobrogea, jocul asta se numea , prin cine stie ce «alunecare » fonetica, lena.
Asadar, fara a avea poduri magice, ori paduri in care sa te pierzi, copilaria in orasul meu, Tulcea, in plina constructie a socialismului se desfasura…in fata blocului. In cartierul ridicat dupa anii ’60 locuiau tinerii profesori ori invatatori, tinerii militieni, tinerii activisti de partid si, desigur, noi, copiii. Am ales, de vreo doi ani, sa ma intorc aici, asa ca am privilegiul sa fac diferenta intre cum era si ce a ramas din curatzelul(pe-atunci) cartier "23 August"... Uneori, in dimineti magice, am norocul sa-mi intre pe fereastra aceleasi sunete. Ieri, de exemplu, am auzit tiuitul lung, subtire, care anunta trecerea unui vapor pe Dunare. Alta data am simtit acelasi aer cald al toameni, cu miros de frunze arse si de iarba uscata.
Astazi sunt mai multe garduri in cartier. De fapt, numai garduri. Gradinitele din vale si-au imprejmuit « proprietatea » cu urite plase verzi iar scoala cartierului a devenit o cetate inexpugnabila in care, pentru a accede, trebuie sa ocolesti mult. Derdelusurile noastre au disparut inghitite de noile proprietati iar prietenoasa curte a scolii nu mai adaposteste jocurile de baschet, fotbal ori…lena. Insa, am speranta ca, in fiecare gradina, se mai gasesc inca, in adinc, «comorile » noastre.
«Comorile » era jocul preferat de fete. Adunam petale, crengute, pietre cu forme ciudate, cioburi multicolore, bucatele de oglinda si, neaparat, un geam de marimea unei palme. Desi cele fumurii ori verzi se gaseau din belsug, noua ne placeau cele simple, albe si curate. Sapam o groapa mica, aranjam "trofeele" cit puteam de frumos, le acopeream cu sticla de protectie si-apoi ingropam totul. Era un gest de mare prietenie sa arati cuiva « comorile » tale. Totul se facea cu un ritual anume, amicul era obligat sa jure solemn ca nu va dezvalui secretul , era dus cu ochii inchisi pina la « comoara », apoi, cu degete subtiri, se dezvelea « ochiul » stradaniei noastre. Aceasta activitate ne ocupa dupa-amieze intregi.
Alta data jucam « «9 pietre », «mijita » ,”ratele si vinatorii”, “tara, tara, vrem ostasi” si, mai maricei, “razboiul”, o nebunie de confruntare cu copiii blocurilor (sic!) din vale. Atunci s-a intimplat si accidentul care ne-a oprit pornirile belicoase, cind un arcas a fost la un pas de a lua foc, de la o sageata cu virful in flacari care s-a oprit chiar in propriile haine.
Nu trebuie trecute cu vederea nici tigancile care, in fiecare duminica dimineata, ne trezeau cu strigatul « covoare, covoaaaaaare » , un sunet ragusit si sonor, inconfundabil… Erau acele tiganci cu salvari aurii ori stralucitor inflorati care numarau, in micul lor negot si « stiiiicleeeeesiborcaaaaaane » . Eu ma imprietenisem cu doua dintre ele, putin mai mari decit mine ; pe una o chema « Gorila » iar pe cealalta «Ciocolata ». Imi amintesc privirile « Gorilei » (era desigur oachesa dar nu insuportabil de murdara), de neputinta lor de a comunica si de uimirea si incintarea cu care ne priveau hainele. Am avut senzatia, anul acesta, ca o zaresc pe « Gorila » pe strada . Aceeasi cautatura, aceiasi ochi negri, insa parea de 60 de ani. N-am avut curaj sa o intreb : tu esti Gorila ?
Ei, si printre amintirele mele, la loc de frunte, se afla si vinzatorul de cocosei din zahar ars care, atunci cind oprea pe aleea dintre blocuri, crea mare agitatie. Noi toti plecam sa cerem cei 10 lei cuveniti pentru forma translucida care ne inrosea toata gura, ori pentru merele glazurate infipte intr-un bat care, totusi, nu aveau acelasi succes. Cocoseii erau preferati, intotdeauna, pentru strimbaturile cu limba rosie in care baietii devenisera maestri cit si pentru rujul « natural » cu care se puteau lauda fetele.
Tot la capitolul « sunetele cartierului » erau si geamgiii cu « geaaaaaaaamuri, oglindeeeeee…» si tocilarii cu «cutiteeeeee, cutiteeeee… » pe care-i urmaream fascinati pina ieseau din raza de securitate a parintilor care ne vegheau din balcoane, iar asta pentru a vedea scinteile scoase de sub piatra care avea un foarte palpitant mecanism de rotire, actionat de picior.
Acum, cind nu mai sunt derdelusuri, nici tigani, nici vinzatori ambulanti, avem copaci. Castanii, teii si nucii plantati la vremea copilariei mele au inghitit, parca, blocurile cu 4 etaje. Coroanele lor se profileaza pe cerul atit de familiar iar pasarile, multe, multe, ma trezesc dimineata. Am identificat pitigoi, vrabii, ciocanitori si turturele iar, in citeva seri,m-a trezit cintecul dulce, lung si tinguitor al unei pasari misterioase. Iar, daca privighetoare nu a fost, ce ar fi putut insufleti noaptea luminoasa de vara al unui cartier adormit intre tei ?
Asadar, fara a avea poduri magice, ori paduri in care sa te pierzi, copilaria in orasul meu, Tulcea, in plina constructie a socialismului se desfasura…in fata blocului. In cartierul ridicat dupa anii ’60 locuiau tinerii profesori ori invatatori, tinerii militieni, tinerii activisti de partid si, desigur, noi, copiii. Am ales, de vreo doi ani, sa ma intorc aici, asa ca am privilegiul sa fac diferenta intre cum era si ce a ramas din curatzelul(pe-atunci) cartier "23 August"... Uneori, in dimineti magice, am norocul sa-mi intre pe fereastra aceleasi sunete. Ieri, de exemplu, am auzit tiuitul lung, subtire, care anunta trecerea unui vapor pe Dunare. Alta data am simtit acelasi aer cald al toameni, cu miros de frunze arse si de iarba uscata.
Astazi sunt mai multe garduri in cartier. De fapt, numai garduri. Gradinitele din vale si-au imprejmuit « proprietatea » cu urite plase verzi iar scoala cartierului a devenit o cetate inexpugnabila in care, pentru a accede, trebuie sa ocolesti mult. Derdelusurile noastre au disparut inghitite de noile proprietati iar prietenoasa curte a scolii nu mai adaposteste jocurile de baschet, fotbal ori…lena. Insa, am speranta ca, in fiecare gradina, se mai gasesc inca, in adinc, «comorile » noastre.
«Comorile » era jocul preferat de fete. Adunam petale, crengute, pietre cu forme ciudate, cioburi multicolore, bucatele de oglinda si, neaparat, un geam de marimea unei palme. Desi cele fumurii ori verzi se gaseau din belsug, noua ne placeau cele simple, albe si curate. Sapam o groapa mica, aranjam "trofeele" cit puteam de frumos, le acopeream cu sticla de protectie si-apoi ingropam totul. Era un gest de mare prietenie sa arati cuiva « comorile » tale. Totul se facea cu un ritual anume, amicul era obligat sa jure solemn ca nu va dezvalui secretul , era dus cu ochii inchisi pina la « comoara », apoi, cu degete subtiri, se dezvelea « ochiul » stradaniei noastre. Aceasta activitate ne ocupa dupa-amieze intregi.
Alta data jucam « «9 pietre », «mijita » ,”ratele si vinatorii”, “tara, tara, vrem ostasi” si, mai maricei, “razboiul”, o nebunie de confruntare cu copiii blocurilor (sic!) din vale. Atunci s-a intimplat si accidentul care ne-a oprit pornirile belicoase, cind un arcas a fost la un pas de a lua foc, de la o sageata cu virful in flacari care s-a oprit chiar in propriile haine.
Nu trebuie trecute cu vederea nici tigancile care, in fiecare duminica dimineata, ne trezeau cu strigatul « covoare, covoaaaaaare » , un sunet ragusit si sonor, inconfundabil… Erau acele tiganci cu salvari aurii ori stralucitor inflorati care numarau, in micul lor negot si « stiiiicleeeeesiborcaaaaaane » . Eu ma imprietenisem cu doua dintre ele, putin mai mari decit mine ; pe una o chema « Gorila » iar pe cealalta «Ciocolata ». Imi amintesc privirile « Gorilei » (era desigur oachesa dar nu insuportabil de murdara), de neputinta lor de a comunica si de uimirea si incintarea cu care ne priveau hainele. Am avut senzatia, anul acesta, ca o zaresc pe « Gorila » pe strada . Aceeasi cautatura, aceiasi ochi negri, insa parea de 60 de ani. N-am avut curaj sa o intreb : tu esti Gorila ?
Ei, si printre amintirele mele, la loc de frunte, se afla si vinzatorul de cocosei din zahar ars care, atunci cind oprea pe aleea dintre blocuri, crea mare agitatie. Noi toti plecam sa cerem cei 10 lei cuveniti pentru forma translucida care ne inrosea toata gura, ori pentru merele glazurate infipte intr-un bat care, totusi, nu aveau acelasi succes. Cocoseii erau preferati, intotdeauna, pentru strimbaturile cu limba rosie in care baietii devenisera maestri cit si pentru rujul « natural » cu care se puteau lauda fetele.
Tot la capitolul « sunetele cartierului » erau si geamgiii cu « geaaaaaaaamuri, oglindeeeeee…» si tocilarii cu «cutiteeeeee, cutiteeeee… » pe care-i urmaream fascinati pina ieseau din raza de securitate a parintilor care ne vegheau din balcoane, iar asta pentru a vedea scinteile scoase de sub piatra care avea un foarte palpitant mecanism de rotire, actionat de picior.
Acum, cind nu mai sunt derdelusuri, nici tigani, nici vinzatori ambulanti, avem copaci. Castanii, teii si nucii plantati la vremea copilariei mele au inghitit, parca, blocurile cu 4 etaje. Coroanele lor se profileaza pe cerul atit de familiar iar pasarile, multe, multe, ma trezesc dimineata. Am identificat pitigoi, vrabii, ciocanitori si turturele iar, in citeva seri,m-a trezit cintecul dulce, lung si tinguitor al unei pasari misterioase. Iar, daca privighetoare nu a fost, ce ar fi putut insufleti noaptea luminoasa de vara al unui cartier adormit intre tei ?
Comentarii