Cararea pierduta
21 oct 2003
Noua mea activitate (scrierea unui scenariu sau, macar, participarea la acest proces - cita vreme nu stiu de unde incepe , cind se termina , ori cum :) m-a aruncat, fara veste, direct in prima copilarie. Joaca favorita la gradinita era "sa facem roluri". Aveam si-un partener : Eugen. Impreuna imaginam tot felul de povesti si repartizam roluri celor din jur. Imi amintesc , foarte clar, doua lucruri : faptul ca timpul trecea nespus de repede si 2. gestul nostru de a-i tot aseza pe actorii ad-hoc. Unul trebuia sa stea acolo, celalalt dincolo (dar nici un pas mai departe!) si niciodata, bietii de ei, nu reuseau sa faca fata exigentelor noastre, mereu in schimbare. Insa eu si Eugen ne intelegeam perfect. Multa vrede dupa aceea Eugen a ramas un nume magic.
De aceea m-am imprietenit, in scoala primara cu Eugen Cuta, cel cu care nu voia sa stea nimeni in banca. Avea o inima mare insa nici un strop de imaginatie.In plus, nu a stat niciodata in cartierul meu.
O alta prietena, la gradinita,a fost Alina. Cu ea si cu Eugen (desigur) am avut primul nostru moment incarcat de adrenalina. Amindoua eram fascinate de un nasture al unui sortzuletz. Nasturele era bleumarin, lucios, bombat, placat cu o suprafata aurie de marimea unei unghii. Aia ne tulbura pe noi... Mergeam impreuna sa aducem sortzuletzele de la bucatarie, numai sa vedem ce mai face nasturele nostru. Pina la urma, tentatia a fost prea mare. Intr-o zi ne-am decis. L-am rupt (imi amintesc si-acum scena, caci ne-a trebuit un pic de efort, era cusut bine si-am rupt si pinza , pina la urma) apoi am fugit acasa, bucuroase, dar constiente, totusi, de nemernicia noastra. Stiu ca am hoinarit in ziua aia pina aproape de sapte. Plouase si nu ne mai dadeam duse de linga burlanele care adunasera clabuci in locul de scurgere. Stiu ca, atunci, mamele noastre nu ne-au certat, caci impreuna erau cind ne-au gasit.
Am ramas cu Alina prietena si-n liceu, si-n facultate... Cind si cind mai primesc vesti despre ea. Este in Canada.
Tot in Canada se afla acum si Eugen. Un Eugen care ar corespunde, din anumite puncte de vedere, semnalmentelor acelui Eugen. L-am descoperit tirziu, din intimplare. Era proaspatul sot al unei colege de serviciu. Da, a stat in cartierul meu in copilarie, da, a facut gradinita in acel loc si suntem de aceeasi virsta. Insa, nu, nu isi mai aminteste nimic despre "joacele" noastre si, nu, nici de mine macar. Asta, desigur, daca ne-am fi jucat vreodata impreuna...
Macar cu nasturele mi-e clar. Il mai am intr-un sertar dar nimic , privindu-l, nu-mi trezeste fascinatia de odinioara. Daca ma gindesc bine, este chiar un nasture caraghios...
Noua mea activitate (scrierea unui scenariu sau, macar, participarea la acest proces - cita vreme nu stiu de unde incepe , cind se termina , ori cum :) m-a aruncat, fara veste, direct in prima copilarie. Joaca favorita la gradinita era "sa facem roluri". Aveam si-un partener : Eugen. Impreuna imaginam tot felul de povesti si repartizam roluri celor din jur. Imi amintesc , foarte clar, doua lucruri : faptul ca timpul trecea nespus de repede si 2. gestul nostru de a-i tot aseza pe actorii ad-hoc. Unul trebuia sa stea acolo, celalalt dincolo (dar nici un pas mai departe!) si niciodata, bietii de ei, nu reuseau sa faca fata exigentelor noastre, mereu in schimbare. Insa eu si Eugen ne intelegeam perfect. Multa vrede dupa aceea Eugen a ramas un nume magic.
De aceea m-am imprietenit, in scoala primara cu Eugen Cuta, cel cu care nu voia sa stea nimeni in banca. Avea o inima mare insa nici un strop de imaginatie.In plus, nu a stat niciodata in cartierul meu.
O alta prietena, la gradinita,a fost Alina. Cu ea si cu Eugen (desigur) am avut primul nostru moment incarcat de adrenalina. Amindoua eram fascinate de un nasture al unui sortzuletz. Nasturele era bleumarin, lucios, bombat, placat cu o suprafata aurie de marimea unei unghii. Aia ne tulbura pe noi... Mergeam impreuna sa aducem sortzuletzele de la bucatarie, numai sa vedem ce mai face nasturele nostru. Pina la urma, tentatia a fost prea mare. Intr-o zi ne-am decis. L-am rupt (imi amintesc si-acum scena, caci ne-a trebuit un pic de efort, era cusut bine si-am rupt si pinza , pina la urma) apoi am fugit acasa, bucuroase, dar constiente, totusi, de nemernicia noastra. Stiu ca am hoinarit in ziua aia pina aproape de sapte. Plouase si nu ne mai dadeam duse de linga burlanele care adunasera clabuci in locul de scurgere. Stiu ca, atunci, mamele noastre nu ne-au certat, caci impreuna erau cind ne-au gasit.
Am ramas cu Alina prietena si-n liceu, si-n facultate... Cind si cind mai primesc vesti despre ea. Este in Canada.
Tot in Canada se afla acum si Eugen. Un Eugen care ar corespunde, din anumite puncte de vedere, semnalmentelor acelui Eugen. L-am descoperit tirziu, din intimplare. Era proaspatul sot al unei colege de serviciu. Da, a stat in cartierul meu in copilarie, da, a facut gradinita in acel loc si suntem de aceeasi virsta. Insa, nu, nu isi mai aminteste nimic despre "joacele" noastre si, nu, nici de mine macar. Asta, desigur, daca ne-am fi jucat vreodata impreuna...
Macar cu nasturele mi-e clar. Il mai am intr-un sertar dar nimic , privindu-l, nu-mi trezeste fascinatia de odinioara. Daca ma gindesc bine, este chiar un nasture caraghios...
Comentarii