Reciclari
...intrucit inca ma urmareste filmul lui Cristian Mungiu mi-a venit ideea, zile trecute, sa recuperez citeva dintre contributiile mele la activitatea unui forum care a debutat, prin 2003 -Konceptions. Ne adunasem noi, citiva "creatori", si am incercat un fel de schimb cultural, cea mai interesanta parte fiind conceperea unui scenariu de film.
Nu stiu care a fost motivul pentru care am incetat sa scriem, poate eram cu totii destul de ocupati, sau destul de putini motivati, insa -dupa patru ani- am recitit ce era pe-acolo si tot mi-a placut. Reiau aici fragmente din jurnalul pe care mi-l numisem atunci "Cararea pierduta", cu scuzele de rigoare pentru eventualii prieteni care vor trece pe-aici si vor constata ca ma repet. :-)
20 sept 2003
Nu cred in literatura de sertar. Cuvintul, bun (sau prost), scris,solicita cu insistenta lumina tiparului. Am ciudatul sentiment ca, mai cu seama, acela din urma...Cine spunea ca o carte satisface cel putin o nevoie...macar pe a autorului?
Imi amintesc si acum de primul articol publicat, de emotia cu care mi-am cautat numele tiparit. Era imediat dupa revolutie,cind ziarele inca se vindeau ca piinea calda, cind tinerii ziaristi erau priviti ca niste eroi. Venerati, aproape, purtau prin urbe faclia „revoltei” si a „dreptatii”. Mesagerii neintinati ai „noii ordini sociale” (ghilimele nu-mi sunt de ajuns , as scoate si limba aici ) erau urmariti cu interes iar actele lor de curaj ( si ce curaj, inca, sa dai publicitatii fapte si nume care, pina nu demult, erau spuse in soapta, cu ridicari din sprincene si clipiri insinuante) erau comentate la cafeaua de dimineata. Aia adevarata. Fara naut. Ce vremuri! Noi toti ne credeam invingatori.
In tipografie, linga zetzarii care culegeau litera cu litera CUVINTUL tau, noi, redactorii, o trupa vesela si impertinenta, eram priviti cu un respect nicicind de-atunci atins. Eram si noi un fel de eroi ai revolutiei, nu? Speranta patriei si viitorul ei luminos. Redactorul sef nu uita sa adauge, rinjind: spaima avutului obstesc!
L-am intilnit zilele trecute pe nea Gica de la linotip, cel care mi-a aratat cum functioneaza antica masinarie, pe unde curge plumbul, si care mi-a pus in palma, ca suvenir, intiia-si data, literele numelui meu. O placa mica si calduta pe care am pierdut-o in scurt timp. Batrin si obosit,avea o fata plictisita din care lipsea acel licar zarit in ziua in care mi-a aratat cum se aseaza imensele suluri de hirtie, cum se pliaza si-apoi se taie ziarul,mi-a povestit ce mai stia de colegii lui, imprastiati dupa dezafectarea tipografiei si inlocuirea ei cu noile offset-uri. De unul stia ca-i gardian public , se ingrasase si arata fioros, altul lucra in constructii... Vera, de la legatorie, vindea pungi de plastic in piata. Cristache murise.
Ciroza.
Erau zile cind nu aveai cu cine vorbi in tipografie. Se bea naprasnic, dar ziarul iesea, a doua zi, ca prin minune. Cu tipografii puteai purta discutii interesante, stiau redactorii din vechea garda si o multime de amanunte picante. Stiau cum, cind si de ce se scrisesera unele articole, cum si cite telefoane dadusera cei de la partid, cite plecaciuni facuse redactorul sef, erau o agenda vie. Tipografii erau categoria de muncitori de pe vremuri care citeau, cu adevarat, in fiecare zi.
Din acele zile am capatat un respect aproape mistic, as spune daca nu m-as teme de vorbele sforaitoare, fata de CUVINT. Mi se intimpla ca, dupa predarea articolului, sa mi se invirta o noapte intreaga prin cap, iar dimineata sa alerg la redactie sa-i rog sa schimbe un cuvint. Sa scoata sau sa adauge o fraza. Si-atunci, plimbindu-ma de la unul la altul (caci tipografii urau aceste nehotariri si nu faceau cu veselie schimbarile mele) vedeam cum se aduna litera cu litera in palmele lor batatorite, rindurile se retopeau si capatau forma dorita de mine.
Acum, cu un simplu click, pavezi iadul cu bune intentii. Pe-atunci, daca o faceai, trebuia sa transpiri mai mult.
Virtualul nu exista.
Nu stiu care a fost motivul pentru care am incetat sa scriem, poate eram cu totii destul de ocupati, sau destul de putini motivati, insa -dupa patru ani- am recitit ce era pe-acolo si tot mi-a placut. Reiau aici fragmente din jurnalul pe care mi-l numisem atunci "Cararea pierduta", cu scuzele de rigoare pentru eventualii prieteni care vor trece pe-aici si vor constata ca ma repet. :-)
20 sept 2003
Nu cred in literatura de sertar. Cuvintul, bun (sau prost), scris,solicita cu insistenta lumina tiparului. Am ciudatul sentiment ca, mai cu seama, acela din urma...Cine spunea ca o carte satisface cel putin o nevoie...macar pe a autorului?
Imi amintesc si acum de primul articol publicat, de emotia cu care mi-am cautat numele tiparit. Era imediat dupa revolutie,cind ziarele inca se vindeau ca piinea calda, cind tinerii ziaristi erau priviti ca niste eroi. Venerati, aproape, purtau prin urbe faclia „revoltei” si a „dreptatii”. Mesagerii neintinati ai „noii ordini sociale” (ghilimele nu-mi sunt de ajuns , as scoate si limba aici ) erau urmariti cu interes iar actele lor de curaj ( si ce curaj, inca, sa dai publicitatii fapte si nume care, pina nu demult, erau spuse in soapta, cu ridicari din sprincene si clipiri insinuante) erau comentate la cafeaua de dimineata. Aia adevarata. Fara naut. Ce vremuri! Noi toti ne credeam invingatori.
In tipografie, linga zetzarii care culegeau litera cu litera CUVINTUL tau, noi, redactorii, o trupa vesela si impertinenta, eram priviti cu un respect nicicind de-atunci atins. Eram si noi un fel de eroi ai revolutiei, nu? Speranta patriei si viitorul ei luminos. Redactorul sef nu uita sa adauge, rinjind: spaima avutului obstesc!
L-am intilnit zilele trecute pe nea Gica de la linotip, cel care mi-a aratat cum functioneaza antica masinarie, pe unde curge plumbul, si care mi-a pus in palma, ca suvenir, intiia-si data, literele numelui meu. O placa mica si calduta pe care am pierdut-o in scurt timp. Batrin si obosit,avea o fata plictisita din care lipsea acel licar zarit in ziua in care mi-a aratat cum se aseaza imensele suluri de hirtie, cum se pliaza si-apoi se taie ziarul,mi-a povestit ce mai stia de colegii lui, imprastiati dupa dezafectarea tipografiei si inlocuirea ei cu noile offset-uri. De unul stia ca-i gardian public , se ingrasase si arata fioros, altul lucra in constructii... Vera, de la legatorie, vindea pungi de plastic in piata. Cristache murise.
Ciroza.
Erau zile cind nu aveai cu cine vorbi in tipografie. Se bea naprasnic, dar ziarul iesea, a doua zi, ca prin minune. Cu tipografii puteai purta discutii interesante, stiau redactorii din vechea garda si o multime de amanunte picante. Stiau cum, cind si de ce se scrisesera unele articole, cum si cite telefoane dadusera cei de la partid, cite plecaciuni facuse redactorul sef, erau o agenda vie. Tipografii erau categoria de muncitori de pe vremuri care citeau, cu adevarat, in fiecare zi.
Din acele zile am capatat un respect aproape mistic, as spune daca nu m-as teme de vorbele sforaitoare, fata de CUVINT. Mi se intimpla ca, dupa predarea articolului, sa mi se invirta o noapte intreaga prin cap, iar dimineata sa alerg la redactie sa-i rog sa schimbe un cuvint. Sa scoata sau sa adauge o fraza. Si-atunci, plimbindu-ma de la unul la altul (caci tipografii urau aceste nehotariri si nu faceau cu veselie schimbarile mele) vedeam cum se aduna litera cu litera in palmele lor batatorite, rindurile se retopeau si capatau forma dorita de mine.
Acum, cu un simplu click, pavezi iadul cu bune intentii. Pe-atunci, daca o faceai, trebuia sa transpiri mai mult.
Virtualul nu exista.
Comentarii